Mulţi dintre cei care locuiesc în Cotroceni se identifică printr-un spirit comun, de apartenenţă la un spațiu de locuire special, unic pentru Bucureşti.
Deşi nu am locuit în acest cartier, de când eram copil, venirea aici aducea relaxare şi un plus de energie, fie că se datora umbroaselor străzi, parcului cu platani, Ștrandului Izvor sau unei plimbări la Grădina Botanică, vara, miresmelor de flori de primăvară până în toamnă, fie copacilor încărcaţi de zăpadă şi liniştei din timpul iernii. Întotdeauna, casele inspirau dacă nu lux şi opulenţă, măcar siguranţă şi trai tihnit. Pentru mine, Cotroceniul a însemnat lecţiile de pian în bunăstarea reţinută pe care o emana casa profesoarei Bănărescu, audiţiile de pian din luna iunie în casa de pe strada Doctor Lister unde salonul se deschidea larg spre grădina cu trandafirii prospăt înfloriţi, meciurile de fotbal, rugby şi tenis de pe Progresul sau cochetul Stadion Republicii, vila cu pereţii acoperiţi până la tavan cu tablouri a doctorului Banu, Opera… Aceasta era atmosfera cartierului în anii ’60, deşi nici pe departe nu se poate spune că suferinţele au ocolit casele de aici, ba dimpotrivă. De altfel, chiar în acest cartier s-a aflat prima casă naţionalizată, recuperată de proprietari, cu mult cântec, după ce fusese din nou trecută în proprietatea statului în urma celebrei instituţii a recursului în anulare. Familia Brumărescu a reuşit să “învingă” statul care i-a confiscat de două ori proprietatea numai după ce s-a adresat la CEDO, deschizând astfel calea rezolvării şi pentru alţi nedreptăţiţi.
Varietate stilistică – interbelică, șarm – burghez
Diversitatea stilistică a „locuințelor-vilă” coagulea-ză caracterul particular al cartierului Cotroceni: de la cele câteva construcții tipice finalului de secol XIX la varietatea stilistică interbelică ce adună deopotrivă construcții neoromânești, arhitectură art-deco în variate forme sau modernism ceva mai îndrăzneț. Casele cu două etaje, spațioase și de cele mai multe ori fără curte sau cu o curte foarte mică, gardurile joase şi transparente permițând grădinilor de fațadă să participe la imaginea străzii, frumoșii copaci bătrâni, străzile pavate cu piatră cubică erau cele care dădeau cartierului un caracter aparte și un liniștit aer burghez, care mai este încă păstrat până în zilele de astăzi.
Proprietarii caselor și locuitorii cartierului erau în marea majoritate oameni cu ocupații liberale: doctori, avocați, arhitecţi, artiști, dar și oameni de afaceri. Cotroceniul a fost, de asemenea, unul dintre cele mai cosmopolite cartiere, fiind locuit de multe familii străine, în special „etnici” germani.
Scurt istoric şi clădiri importante
„Cotrocean” înseamnă „ascuns”, „tăinuit”, iar de aici „a se cotroci” înseamnă „a se ascunde”, „a se refugia”. Terenurile de pe deal din apropierea Dâmboviţei devin proprietatea logofătului Şerban Cantacuzino în anul 1660, drept răsplată pentru serviciile deosebite aduse domnitorului Gheorghe Ghica. Prigoana lui Duca Vodă împotriva lui Şerban Cantacuzino îl face pe cel din urmă să se ascundă în pădurile de pe Dealul Cotroceni. Drept mulţumire că a scăpat nevătămat, a ridicat acolo Mănăstirea Cotroceni, terminată în 1682. Urbanizarea cartierului face însă parte din istoria ceva mai recentă a orașului, deoarece constituirea Bucureștiului ca așezare urbană a fost determinată într-o mare măsură de cursul Dâmboviței, malul sud-vestic, inundabil, rămânând până foarte târziu în mare parte neconstruit. Călătorul englez Chishull, sosit la curtea lui Constantin Brâncoveanu în anul 1702, laudă grădinile domneşti pe care le-a văzut în Bucureşti şi aminteşte de grădinile şi curţile foarte întinse „ale caselor boiereşti din oraş”, precum şi de „viile şi grădinile foarte îngrijite” aflate lângă Mănăstirea Cotroceni.
În anul 1863, Alexandru Ioan Cuza şi-a stabilit aici reşedinţa, în jurul mănăstirii luând fiinţă o tabără de instrucţie care a devenit un loc important pentru istoria militară a vremii. La începutul domniei, Principele Carol I al României a primit ca reședință de vară vechile case domnești de la Cotroceni (a căror construcție a fost începută în anul 1679 de către domnul Șerban Cantacuzino și continuată de Constantin Brâncoveanu) și a hotărât să construiască în incinta mănăstirii un palat, în folosința moștenitorilor Coroanei, care să-i servească drept reședință oficială în București. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic venețian. În mai 1883 se deschide Guvernului un credit de 1.700.000 de lei pentru dărâmarea vechilor case domnești și construi-rea palatului de la Cotroceni. Construcția a început în anul 1888. Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil național romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra și două foișoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foișor de la Mănăstirea Hurezi. Devenit reşedinţa regală din Bucureşti, Principesa Maria și Principele Ferdinand s-au mutat la Palatul Cotroceni în martie 1896.
Între anii 1949-1976, Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor. Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările de restaurare au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vlădescu. După Revoluția română din 1989 Palatul Cotroceni a devenit reședința oficială a Președintelui României, o parte a sa fiind deschisă vizitelor publicului, când a fost inaugurat Muzeul Național.
Palatul Cotroceni a reprezentat, fără îndoială, unul dintre motoarele urbanizării zonei, consecința fiind în timp deschiderea traseelor urbane importante – Șoseaua Cotroceni (1852-1853) și Bulevardul Independenței (1893).
Pe lângă Mănăstirea Cotroceni, un alt loc în jurul căruia s-a format viitorul cartier Cotroceni a fost Biserica Elefterie Vechi (zidită în 1744), înconjurată încă la acea vreme de copaci bătrâni şi un frumos loc de promenadă.
Înființarea unor instituții reprezentative pentru oraș și apariția construcțiilor care au definit caracterul zonei se leagă de numele familiei doctorului Davila, adus de către Barbu Știrbey în 1853, ca medic militar. Acestuia i se datorează înființarea Şcolii de medicină – clădire construită în stil neoclasic francez -, dar lângă aceasta și a Grădinii Botanice (în 1860), ca -„laborator” al primei; iar la inițiativa comună a familiei Davila și a Doamnei Elena Cuza, iar mai apoi a -Reginei Elisabeta, s-a construit Azilul Elena Doamna, una dintre clădirile situate pe cornișa Dealului Cotroceni.
Prima grădină botanică din București a fost întemeiată de către Carol Davila şi mutată în spațiul actual în 1884 de către Dimitrie Brândză, botanist român, unul dintre întemeietorii școlii botanice românești, și de către Louis Fuchs, arhitect peisagist belgian. Grădina a fost inaugurată în 1891, după ce serele au fost construite și populate. A fost avariată în timpul Primului Război Mondial, când a fost folosită de trupele de ocupație germane, și în al Doilea Război Mondial, când a fost atinsă de bombardamentele anglo-americane (din cele peste 700.000 de planșe ale herbarului au fost salvate numai 200.000). Muzeul Grădinii Botanice se află situat la intrarea în Grădină, într-o clădire în stil brâncovenesc, aici fiind expuse peste 5.000 de specii de plante, inclusiv 1.000 de specii exotice.
Sera Veche a Grădinii Botanice a fost construită între anii 1889 și 1891, după modelul Serelor din Liège. Pavilionul a fost reabilitat în anul 2011, fiind aranjat ca un colț de pădure tropicală și conținând specii ale mai multor familii de plante exotice.
Străzile cartierului erau, așa cum o cerea Primăria, canalizate, pavate și iluminate, iar casele, așa cum descria literatura de epocă (1902), „superbe” și cu „frumoase posițiuni”.
Mai târziu a fost prevăzută și deschiderea unei ample străzi care să continue traseul străzii Știrbei Vodă spre partea superioară a Dealului Cotroceni, unde urma a se construi o clădire importantă. Aceasta a luat formă însă mult mai târziu, prin construcția clădirii pentru Universitatea Naţională de Apărare Carol I, continuatoarea Şcolii de Stat Major, fondată în 1889 (la acea dată a şasea şcoală de stat major din Europa). Devenită ulterior Școala Superioară de Război, iar actualmente Academia Militară, clădirea având în faţă Monumentul Eroilor Patriei (unică în București, prin stilul modernist, amintind de arhitectura fascistă a lui Piacentini) a fost proiectată de arh. Duiliu Marcu şi construită de antrepriza Emil Prager în anul 1937.
Deşi nu aparţine geografic cartierului Cotroceni, fiind pe celălalt mal al Dâmboviţei, actuala clădire a Operei Române (Opera Naţională Bucureşti) are faţada îndreptată spre acesta ca o invitaţie adresată locuitorilor cartierului. Având o capacitate de 952 de locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu, sub denumirea de Teatrul de Operă și Balet. Fațada clădirii, modificată față de ideea inițială a arhitectului, are un portic cu trei arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze, și trei uși de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălțat pe două niveluri. Clădirea este clasată pe lista monumentelor istorice din București cu codul B-II-m-B-19004.
Sala de spectacole are formă de potcoavă. Scena are 24 m lățime, 20 m adâncime și 30 m înălțime. La ultimul etaj există Muzeul Operei. În parcul din fața clădirii se află statuia marelui muzician George Enescu, o sculptură în bronz de Ion Jalea. Tot în fața clădirii, dar privind spre intrare, se află bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843-1925), fondatorul Operei Române. Pe fațada clădirii, în locul a două arcade mai mici, care le încadrau inițial pe cele trei mari, au fost montate două basoreliefuri, iar în sala de spectacole se găsește un candelabru cu 100 de brațe de cristal aurit.
Iniţiativa tinerilor, viitorul cartierului
Nemulţumiţi de ce se întâmplă, dar şi de ce nu se întâmplă în cartier, mai mulţi tineri, între care juriști și arhitecţi, s-au constituit într-un grup de iniţiativă, care apoi a devenit asociaţie înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor – Încotroceni – Oameni. Idei. Povești – ce şi-a propus să facă din Cotroceni un spaţiu mai bun de locuire, un cartier mai primitor şi mai armonios, în care calitatea vieţii să crească prin activităţi voluntare educative, culturale şi sportive.