Istoria comunismului poate fi inteleasa ca o desfasurare de fapte in care ideologia se impleteste cu practica intr-un raport de conditionare reciproca. Asa cum va fi aratat in studiul de fata, exista situatii in care ideologia determina practica sau, dimpotriva, alte situatii in care ideologia insasi rezulta din practica. Definitiile ideologiei, plecand de la Karl Marx insusi, sunt multe. Ma voi rezuma doar la a spune ca ideologia semnifica "devotiunea fata de un set de principii in lumina caruia deciziile sunt luate" (Nove, p. 397). Influenta ideologiei asupra realitatii poate fi pusa greu in evidenta. Motivul e pe cat de banal, pe atat de grav: ideologia nu apare niciodata intr-o forma pura, pe de o parte, iar pe de alta parte se amesteca cu considerente de natura non-teoretica. Cu toate acestea, trei functii generale, cel putin in practica socialista de inspiratie marxista, sunt indeplinite: factor cauzal al unei decizii sau a unui anumit eveniment, justificare pentru o actiune in desfasurare (rationalizare post-factum a unei anumite politici decisa in absenta oricarui considerent teoretic) si, in fine, influentarea unei decizii prin eliminarea (aproape intotdeauna preferentiala) a solutiilor alternative existente relativ la o anume problema (ibid.). Ideologia in istoria colectivizarii se regaseste in toate aceste trei functii, cu un deosebit accent, as zice, pe cea din urma intrucat pe acest teren considerentele abstracte (ideologice) ocupa locul celor de natura pragmatica, rationala. Destinele individuale, suferinta rezultata din aplicarea principiilor colectivizarii ca urmare a ignorarii cu buna stiinta a celorlalte solutii, arata cu claritate felul in care ideologia (abstractiunea) se opune realitatii (pragmatismului).
Doua tipuri de analiza ajuta la clasificarea taranimii. Conform celei socio-economice, in mare parte inspirata din analiza lui Karl Marx expusa in "Capitalul" (1867), taranimea se defineste ca un strat social a carui principala caracteristica este administrarea familiala a mijloacelor de productie (utilaje mecanizate precum batoze, tractoare sau nemecanizate precum pluguri, animale de tractiune). In baza celor doua concepte fundamentale ale analizei marxiste (capitalisti, proletari si patroni), taranii ocupa un loc aparte. Se disting de capitalisti cata vreme activitatea lor nu urmareste surplusul de capital (obtinerea profitului) si, in egala masura, nu sunt nici proletari deoarece nu lucreaza pentru salariu. Nefiind in mod necesar proprietari de teren sau mijloace de productie, taranii nu intra deci nici in categoria patronala. Asadar, taranimea, alaturi de capitalisti, muncitori sau patroni, reprezinta o a patra patura a nivelului socio-economic. Fireste, granitele dintre straturile socio-economice sunt rigide doar intr-o optica teoretica, lipsita de nuante. In practica insa, acestea sunt fluide si adesea usor de trecut. De pilda, nivelul de baza sau, altfel spus, taranimea traditionala se caracterizeaza intr-un mod autarhic, adica prin autogestiune, autoconsum, economisire si cultul traditiei. O data cu intensificarea schimburilor datorate ascensiunii unui tip urban de relatii economice se afirma tot mai mult o sinteza a taranimii si a capitalismului in ceea ce se poate numi agricultura de tip capitalist. Acest lucru inseamna, inainte de toate, abandonarea progresiva a autarhiei: taranii nu mai produc doar pentru a-si asigura nevoile elementare, ci si pentru a acumula profit ca urmare a comercializarii surplusului de productie (Badescu si Oancea, pp. 610-611). Altfel spus, taranii nu mai sunt concomitent producatori si consumatori, ci producatori si doar partial consumatori.
Din punct de vedere socio-antropologic, taranimea este o categorie sociala care reprezinta memoria traditiei, a unui trecut ancestral, situat intre planul mistic si cel terestru, din care izvorasc, intr-un mod relevant pentru conduita societala a contemporanilor, normele etice. In extenso, taranimea conserva profil identitar national si, dupa cum corect a observat Engels, reprezinta un important factor de schimbare, dar si conservare (ibid., p. 611).
Marx, Engels si taranii
Desi referinta la scrierile parintilor fondatori Karl Marx si Friederich Engels constituie un gest necesar si obligatoriu in conformismul ideologic al regimurilor comuniste din Uniunea Sovietica sau de aiurea, in afara de desconsiderarea "idioteniei vietii rurale", cei doi au avut intr-un mod probabil surprinzator foarte putine de spus despre taranime. Ba mai mult, e de remarcat ca rationalizarea deciziei de a face o agriculta socialista nu s-a sprijinit decat in mica masura pe teoria marxista. Daca totusi este abordata, acest lucru se face prin prisma discutiei, de data aceasta substantiale, despre proprietatea privata. Atat la oras (sub forma industriei), cat si la sate (sub forma posesiunii personale a loturilor de pamant), reflectiile se regasesc in zona comuna a condamnarii proprietatii private ca obstacol in dezvoltarea productiei: "La un stadiu avansat al dezvoltarii agriculturii, la care se ajunge datorita posesiunii private asupra solului, este, dimpotriva, proprietatea privata cea care ridica un obstacol in calea productiei dupa cum este astazi cazul atat al micii, cat si al marii proprietati funciare" (F. Engels in Bouvier, p. 22). Cu toate ca autorii nu fac o distinctie ferma intre agricultura si industrie in ceea ce priveste punctul terminus al evolutiei istoriei, considerarea acestor doua ramuri ale economiei se face intr-un mod preferential. Pentru doctrina marxista originara, vehicolul transformarii socialiste este industria si, de aici, valorizarea excesiva a acesteia in detrimentul agriculturii. Fragmentul citat in afara de a vorbi despre proprietatea personala, justifica motivul pentru care agricultura ocupa un loc secundar in viziunea marxista. Socializarea agriculturii trebuie facuta abia dupa nationalizarea industriei datorita faptului ca zona rurala se regaseste pe scala dezvoltarii istoriei (dupa cum bine se cunoaste, istoria in viziunea lui Marx urmeaza intr-un mod logic un curs al dezvoltarii de la comuna primitiva, trecand prin feudalism, capitalism si socialism la etapa finala, comunismul, in care diferentele de clasa vor disparea, iar posesiunea va avea doar un titlu colectiv) in zona feudala, adica precapitalista in timp ce industria se afla deja in capitalism. Ca o scurta paranteza, trebuie mentionat ca Marx, spre deosebire de toti teoreticienii care i-au urmat (in primul rand Lenin si Trotsky), nu doreste arderea etapelor, insa daca este posibil nu ezita grabirea lor. Fiind convins ca istoria se va desfasura conform legilor descrise de el, pe de o parte este sigur de viitor, iar pe de alta parte acest lucru il face foarte nerabdator. Nu trebuie uitat ca Marx nu a fost doar teoretician, ci si practician. Chiar daca discret, totusi implicarea in orice eveniment revolutionar care ar grabi istoria descrisa de el este un fapt clar. Cu toate acestea chestiunea agricola si taraneasca, cel putin in prima parte a vietii, nu prezinta un interes major. Cu toate ca proletariatul industrial constituie prin definitie clasa revolutionara, asta nu-l impiedica sa priveasca taranimea ca punct de sprijin al proletariatului in atingerea obiectivelor revolutionare (ibid., p. 23). Socializarea proprietatii private in ceea ce priveste industria poarta numele de nationalizare, iar pentru agricultura, expropriere (nota bene!, cuvantul colectivizare nu exista deocamdata in vocabularul marxist). Fara a neglija etapele logice ale dezvoltarii istorice, nationalizarea industriei semnifica cea dintai conditie a transformarii socialiste (altfel spus, primul pas al trecerii de la etapa capitalista la cea socialista) si factor logic al preluarii puterii de catre clasa proletara, iar exproprierea marii si micii proprietati funciare traduce abolirea ultimului vestigiu feudal si intrarea agriculturii in etapa capitalista (ibid.).
Abolire si sterilizare
Fata de proprietatea privata, Marx si Engels folosesc doi termeni care merita discutati: abolire si sterilizare. Abolirea proprietatii private corespunde continutului juridic al acesteia si vizeaza in special industria, in timp ce sterilizarea priveste continutul economic si social, vizand agricultura. Altfel spus, sterilizarea presupune inexistenta posesiunii personale si, mai ales, posibilitatea de a o avea. Este firesc ca sterilizarea sa aiba o nuanta profilactica cat timp agricultura in schema conceptuala a marxismului se afla in stadiul feudal. Un citat din Manifestul Partidului Comunist vorbeste despre acest lucru: "Sa vorbim despre proprietatea micului burghez, a micului taran care a existat inainte de proprietatea burgheza? Nu este deloc necesar ca noi sa o abolim. Dezvoltarea industriei a abolit-o deja si tot timpul ea este abolita". Pentru Marx, in industrie la fel ca si in agricultura, proprietatea va deveni tot mai concentrata (lucru, de altfel, contrazis de realitatea contemporana lui Marx insusi; in Germania, de exemplu, mica proprietate cunoaste o multiplicare vizibila catre sfarsitul veacului al XIX-lea) (Conquest, p. 28). Probabil ca aici trebuie gasite, intre altele, semintele care vor germina mai tarziu in ideea colectivizarii. Pana la a se ajunge la aceste mari concentrari de proprietate, agricultura va fi trebuit sa treaca dupa abolirea feudalismului prin decizia de expropriere printr-o versiune rurala a capitalismului care, pe de o parte, va proletariza taranimea, iar pe de alta parte, va opune (facandu-o necesara!) revolutia socialista productiei bunurilor de consum (Engels) (ibid.). Intrata in faza capitalista a dezvoltarii istorice, agricultura comporta aceeasi schema de gandire: victoria produsului asupra celui care-l produce va sfarsi in alienarea taranului, iar conflictul dintre cele doua categorii emergente (proletarii tarani, respectiv capitalistii tarani) va conduce la dezintegrarea obstei, fenomen specific vietii rurale (ibid.).
Contributia lui Lenin
In fata evenimentului neasteptat al loviturii de stat din octombrie 1917, corpusul teoretic marxist s-a dovedit neputincios. Cum Marx nicio clipa (cel putin in faza de tinerete a scrierilor sale) nu a considerat posibila instaurarea socialismului intr-o tara predominant rurala cum era Rusia acelui timp, i-a revenit lui Lenin misiunea dificila de a adapta mostenirea parintilor fondatori ai marxismului la chestiunile practice rezultate intr-un stat cu populatie majoritar taraneasca, punand astfel bazele leninismului (sau, mai corect spus, marxism-leninismului) (Nove, p. 402). Aceasta modificare constienta a corpului doctrinar marxist nu a urmat sa se faca doar in functie de detaliile complexe ale realitatii, ci si de propriile idei ale lui Lenin. Printre acestea, probabil cea mai importanta a fost incredintarea misiunii de a executa schimbarea revolutionara partidului, ca exponent al clasei proletare. Cum Rusia nu avea decat o firava clasa muncitoreasca, Lenin a trebuit sa considere oficial, adica la modul cel mai serios, taranimea ca agent al schimbarii si relatia acesteia cu partidul.. Lenin a observat cu promptitudine ca relativ la demantelarea marii proprietati funciare, taranii pot fi un veritabil instrument de lupta, insa o data vazuti cu "sacii in caruta", acestia devin o redutabila forta conservatoare anti-socialista (ibid., p. 399).
Preluarea puterii in 1917 reprezinta un turnant in destinul istoriei colectivismului socialist ca fapt si, mai ales, al colectivizarii ca proces intrucat ideologia si practica merg mana in mana. Primul act normativ al noii puteri a fost decretul asupra pamantului conceput chiar de catre Lenin si adoptat de cel de-al doilea congres al sovietelor din 26 octombrie 1917. Din punct de vedere juridic, doua semnificatii se cer evidentiate: desfiintarea proprietatii private asupra pamantului si dreptul de a folosi produsele acestuia doar de catre cei care-l cultiva (de unde interdictia pusa asupra posibilitatii de a comercializa si a angaja mana de lucru). In fapt, decretul asupra socializarii comporta redistribuirea catre tarani a marii proprietati apartinand nobilimii, Bisericii si manastirilor si consolidarea micii exploatari familiale (Bouvier, p. 24). Impreuna cu decretul emis de Comitetul Executiv Central al Congresului Sovietelor din 19 februarie 1918, a constituit incepand cu 1922 si pana la inceputul colectivizarii codului juridic asupra pamantului prin care s-a reglementat posesiunea de catre comunitatile rurale. Importanta acestei legi difera in functie de orientare. Daca pentru socialistii revolutionari se inaugureaza un socialism rural, pentru socialistii democrati (bolsevicii) acesta este un semnificativ pas inainte catre instaurarea socialismului.
Pana la acest punct, totul decurge, asadar, conform ideologiei: se produce dezmembrarea proprietatii mijlocii, se incheie angajarea mainii de lucru si se extinde mica exploatare taraneasca (Engels, in baza caruia Lenin si-a legitimat continutul textului de lege, nu o data s-a pronuntat in favoarea exproprierii micilor tarani…) (ibid., p. 25). Ceea ce parea sa anunte nasterea unui asa-numit capitalism de stat este repede abandonat in 1918 pe fondul unei perioade de mari framantari, cunoscuta in istoriografie sub numele de comunismul de razboi care va dura pana spre 1921. Vreme de aproape trei ani raspunsurile pragmatice iau locul considerentelor teoretice: pe de o parte se constientizeaza necesitatea industrializarii, iar pe de alta parte taranii trebuie folositi ca aliati ai regimului ("Rosii") in fata amenintarii contra-revolutionare, condusa de o parte a fostilor generali ai armatei imperiale ("Albii") in ceea ce s-a numit razboiul civil.
Cu toata apropierea de fatada dintre Lenin si tarani, primul stia ca ceea ce va urma nu va fi intocmai pe placul acestora din urma. Un prim semnal va fi dat inca din vremea razboiului civil cand Lenin a purces la politica colectarii de bunuri de la tarani (in primul rand, alimente). Pentru un regim care se legitima in baza ideologiei, acest gest era de neexplicat: nici la Marx si Engels, nici la Lenin de dinainte de 1918 nu poate fi gasit macar un cuvant care sa vorbeasca despre rechizitionarea bunurilor materiale. Rationalizarea nu facea nici ea parte din programul ideologic.
Cu toate acestea, salvarea a venit din ideile utopice ale "saltului in socialism" intre ai caror sustinatori se numarau Lenin, Bukharin un personaj pe care mai tarziu il vom intalni ca adversar al lui Stalin referitor la modul in care colectivizarea trebuie facuta. Fara circumstantele dificile ale razboiului civil, asadar, e greu de crezut ca politica rechizitionarii s-ar fi bucurat de vreo sansa de a fi aplicata (Nove, p. 400). Premisa politicii de razboi era ca edificarea socialismului in formele anvizajate nu avea decat intr-un mod temporar sa perturbe cresterea economica. Cu alte cuvinte, conformismul ideologic se bucura de intaietate in fata realitatii economice, chiar si cu pretul scaderii acesteia cum de altfel s-a si intamplat. Noua Politica Economica (NPE) lansata de Lenin in 1921 recunoaste nu doar eroarea premisei asumate in comunismul de razboi (avem, pe cale de consecinta, o prima "condamnare" implicita a erorii ideologice), dar o si rastoarna: consimte abandonarea unor pozitii cucerite (necesare edificiului socialist) in favoarea cresterii economice, fara insa a renunta la cuantificarea rezultatelor in functie de exigentele transformarii socialiste (Bouvier, p. 28). Abandonul politicii de razboi si inlocuirea acestuia cu NPE inseamna in chestiunea agriculturii lansarea "planului cooperativ" ca o contributie personala majora a lui Lenin la doctrina marxista si remediu la subrezirea bazelor socialiste in agricultura ca urmare a relativei libertati economice. Doctrina cooperativelor rurale, sintetizata de Lenin in doua articole scrise nu cu mult timp inainte de moarte (1924) capata astfel o valoare testamentara pentru succesorii sai.
Bibliografie
– Badescu, Ilie, Cucu-Oancea, Ozana, Dictionar de sociologie rurala, ed. Mica Valahie, Bucuresti, 2004
– Bouvier, Charles, La collectivisation de l’agriculture, Librairie Armand Colin, Paris, 1958
– Nove, A. Ideology and Agriculture in Soviet Studies, vol 17, no. 4 ( apr. 1966), pp. 397-407
