In fiinta oamenilor – spune Seneca – se afla seminte divine, ale zeilor; depinde de fiecare ca ele sa infloreasca si sa rodeasca. Nu stiu daca Seneca a spus aceste cuvinte in inteles religios sau literar, filosofic. Oricum, nu are importanta. Important ar fi fost ca refletia sa sa fi devenit "dogma" cea mai de pret in toate religiile, astfel ca inchinatorii, credinciosii sa-i aduca divinitatii cea mai sfanta ofranda: roadele semintelor divine din fiinta lor! Intr-adevar, sa-i predici omului si sa-l faci sa creada ca in fiinta sa, de la nastere, se afla seminte divine si ca rostul lui pe lume este de a le cultiva in sine prin munca, prin intelepciunea mintii, prin insusirile frumoase ale spiritului, ale caracterului – aceasta ar fi fost singura slujire vrednica si sfanta a divinitatii si nu prin tot felul de jertfe, ritualuri si rugaciuni cersetoresti.
Dar chiar si literar vorbind, daca omul ar lua in seama faptul ca in fiinta sa sunt seminte ale divinitatii careia i se inchina si ca datoria sa sfanta pe pamant este de a le face sa infloreasca si sa rodeasca in sine – ce sens frumos, sublim ar dobandi viata sa! Negresit, in fiinta omului sunt seminte ale divinitatii, cel putin literar vorbind.
