Recenta trecere in nefiinta a lui Norman Borlaug ofera un moment oportun pentru a reflecta la valorile fundamentale si sistemul nostru economic. Borlaug a primit Premiul Nobel pentru meritele sale in declansarea "revolutiei verzi", care a salvat sute de milioane de oameni de la foame si a schimbat peisajul economic global. Inainte de Borlaug, lumea se confrunta cu amenintarea unui cosmar malthusian: in tarile in curs de dezvoltare populatiile cresteau, iar rezervele alimentare erau insuficiente. Inchipuiti-va trauma pe care ar fi trait-o o tara ca India daca populatia ei de o jumatate de miliard de oameni ramanea aproape infometata pe masura ce, practic, se dubla ca numar. Inainte de "revolutia verde", economistul Gunnar Myrdal, laureat al Premiului Nobel, prezicea un viitor sumbru pentru o Asie care se zbatea in saracie. In schimb, Asia a devenit un centru de putere economica.
De asemenea, noua si binevenita hotarare a Africii de a declara razboi foametei ar trebui sa fie considerata o mostenire vie a lui Borlaug. Faptul ca "revolutia verde" nu a ajuns niciodata pe continentul cel mai sarac al planetei, unde productivitatea din agricultura e abia la o treime din cea a Asiei, sugereaza ca e destul loc pentru mai bine. Sigur, "revolutia verde" s-ar putea dovedi doar un respiro temporar. Scumpirea accentuata a alimentelor, constatata inainte de criza globala financiara, a servit drept avertisment, la fel ca scaderea ratei de crestere a productivitatii agricole. Sectorul agrar al Indiei, de exemplu, a ramas in urma celorlalte sectoare ale unei economii dinamice si supravietuieste cu greu pe fondul unui declin precipitat al nivelului de apa freatica, de care tara depinde in mare masura.
Dar moartea lui Borlaug la varsta de 95 de ani este si un memento al gradului de distorsionare a sistemului nostru de valori. Cand Borlaug a primit vestea decernarii premiului era ora patru dimineata, iar el se afla deja pe unul dintre campurile Mexicului, batandu-se neincetat pentru imbunatatirea productivitatii in agricultura. Nu o facea pentru vreo recompensa financiara enorma, ci din convingere si pasiune pentru munca sa. Ce contrast intre Borlaug si vrajitorii finantelor de pe Wall Street, care au dus lumea in prag de faliment! Ei clamau ca pentru a fi corect motivati ar trebui recompensati din plin. Fara o alta busola, structura de stimulente pe care au adoptat-o i-a motivat intr-adevar – dar nu sa introduca noi produse, prin care sa imbunatateasca vietile oamenilor obisnuiti sau sa-i ajute sa gestioneze riscurile cu care se confruntau, ci sa puna in pericol economia globala printr-un comportament miop si lacom.
Inovatiile aduse aveau ca scop principal ocolirea reglementarilor financiar-contabile menite sa asigure transparenta, eficienta si stabilitatea si prevenirea exploatarii celor mai putin informati. In acest contrast se ascunde si un sens mai profund: societatile noastre tolereaza inegalitatile fiindca le percep ca fiind utile social; ele sunt pretul pe care il platim pentru a putea motiva oamenii sa actioneze pe cai benefice societatii. Teoria economica neoclasica, dominanta in Occident timp de un secol, afirma ca recompensa fiecarui individ ii reflecta contributia sociala marginala – adica ceea ce el adauga societatii. Daca o duc bine, suna argumentul, inseamna ca oamenii fac bine. Dar Borlaug si bancherii nostri contrazic aceasta teorie. Daca teza neoclasica ar fi corecta, Borlaug s-ar fi numarat printre cei mai bogati oameni din lume, pe cand bancherii ar fi stat la coada la supa saracului.
Desigur, exista un graunte de adevar in teoria neoclasica; probabil ca altfel nu ar fi supravietuit atat de mult (desi deseori ideile proaste supravietuiesc remarcabil de bine in stiintele economie). Totusi, teoriile simpliste ale secolelor 18 si 19, atunci cand au aparut ideile neoclasice, sunt total nepotrivite pentru economiile din secolul 21. In marile corporatii e de multe ori dificil sa analizezi contributia exacta a fiecarui individ. Asemenea companii abunda de probleme de "reprezentare": in vreme ce directorii executivi ar trebui sa actioneze in numele actionarilor, ei au, de fapt, o enorma libertate de a-si promova propriile interese – si de multe ori chiar asta fac.
Poate ca bancherii au scapat de criza cu sute de milioane de dolari in conturi, dar restul lumii din societatea noastra – actionari, detinatori de obligatiuni, contribuabili, proprietari de case, muncitori – a suferit. Investitorii sunt de prea multe ori fonduri de pensii care se confrunta, la randul lor, cu o problema de reprezentare, fiindca managerii iau deciziile in numele altora. Intr-o asemenea lume, interesele private si cele sociale sunt deseori divergente, dupa cum atat de dramatic s-a dovedit in timpul acestei crize.
Crede cineva cu adevarat ca bancherii americani au devenit subit atat de productivi in comparatie cu altii din societate, incat sa merite imensele cresteri de compensatii finaciare pe care le-au primit in ultimii ani? Chiar crede cineva ca sefii de firme din America sunt atat de superiori in productivitate colegilor din tari in care nivelul de recompensare e mai modest?
Mai rau, in America optiunile pe actiuni au devenit forma preferata de compensare – depasind deseori ca valoare salariul de baza al unui manager. Aceste optiuni recompenseaza generos managerii chiar si atunci cand actiunile cresc in urma unui balon si chiar cand firme comparabile au actiuni mai performante. Nu e de mirare ca optiunile pe actiuni creeaza stimulente puternice in favoarea comportamentului miop si ultrariscant, dar si in favoarea unei "contabilitati creative" pe care managerii din toate sectoarele economiei au dus-o prin trucuri extrabilantiere aproape la perfectiune.
Aceste stimulente strambe ne-au distorsionat economia si societatea. Am confundat scopul cu mijloacele. Sectorul nostru financiar s-a umflat atat de mult, incat in SUA reprezenta peste 40% din profiturile corporatiste. Dar cele mai grave efecte s-au produs la nivelul capitalului uman, cea mai pretioasa resursa. Compensatiile absurd de generoase din sectorul financiar au convins unele dintre cele mai stralucite minti sa intre in industria bancara. Cine stie cati Borlaugi se aflau intre cei atrasi de bogatiile de pe Wall Street sau din City-ul londonez? Daca am pierdut chiar si unul singur dintre ei, lumea noastra a saracit incomensurabil.
Copyright: Project Syndicate, 2009
www.project-syndicate.org
