Ferice de tari precum Franta si Elvetia, a caror principala dilema morala consta, zilele acestea, in modalitatea de abordare a cazului unei legende cinematografice ajunse din urma de pacatele trecutului. In Romania, decesul lui Nicolae Plesita, cel mai temut dintre tortionarii lui Ceausescu, survine ca un formidabil memento al faptului ca atat natiunea, cat si cei aflati la conducerea ei inca refuza cu obstinatie examinarea cazurilor celor implicati major in buna functionare a aparatului represiv comunist, faptasii continuand sa se bucure si astazi de vechiul lor statut privilegiat.
Victoria lui Plesita rezida mai putin in pensia fabuloasa cu care l-a gratificat statul roman, nici macar in tandra grija pe care SRI i-a purtat-o pana la ultima suflare.
Victoria sa este data de faptul ca timp de doua decenii a putut trai linistit intr-o tara in care sef de stat a ajuns, potrivit marturisirii acestuia, tot un comunist, iar in prezent principalul challenger la functia prezidentiala este si el odrasla unui fost general de Securitate, odinioara responsabil de reteaua strategica de buncare si tuneluri subterane ale Capitalei, care trebuiau sa le ofere potentatilor comunisti sansa de a se salva de furia poporului.
Daca in Romania anului 2009 s-ar publica un Almanah Gotha cu actualele personalitati politico-economice ale tarii, ma tem ca tiparitura ar fi in mare masura una dedicata fostilor membri ai serviciilor secrete, ajunsi intre timp vedetele mediului de afaceri autohton. Ar fi, poate, chiar nimerit ca un astfel de tom sa fie editat de cea mai veche si neinhibata dintre societatile media romanesti, maestra, la randul ei, in eludarea propriului trecut.
Daca merita cineva cognomenul de "calcai de fier al comunismului romanesc", acesta este cu siguranta defunctul general Plesita. A fost si ramane prototipul individului pentru care violenta constituia un narcotic, reprezentand instrumentul indispensabil oricarui Franco sau Mussolini determinat sa cucereasca puterea prin raspandirea terorii. S-a evidentiat din start printr-o combatere atat de atroce a rezistentei anticomuniste din munti, inclusiv din regiunea sa natala Arges, incat darzenia localnicilor a ramas franta pana in pseudodemocraticele vremuri postdecembriste.
In calitate de sef al Directiei de Informatii Externe, a coordonat, la inceputul anilor ’80, ofensiva impotriva unor disidenti romani din Occident, demers care a culminat cu atentatul asupra cladirii postului de radio Europa Libera. Dar pe cand Carlos sacalul, instrumentul ales pentru executarea atentatului cu bomba, isi ispaseste de peste zece ani condamnarea pe viata intr-o inchisoare franceza, Plesita a ramas intangibil gratie benevolentei Parchetului Militar si, ulterior, General, care in martie 2009 punea celebrul NUP pe dosarul sau.
La fel de binevoitor fata de Plesita s-a demonstrat pe parcursul anilor si SRI, desi institutia in cauza sustine inca din anii ’90 ca s-ar fi reformat in spiritul proteguirii democratiei. Absorbit de criza sa politica, Traian Basescu va trebui totusi sa explice curand cum de a fost posibil ca Plesita sa se bucure de facilitatile unui spital al SRI. O asemenea asistenta ar fi fost fireasca in perioada guvernarii Nastase, avand in vedere asiduitatea cu care fostul premier l-a promovat pe Ristea Priboi, colaborator apropiat al lui Plesita in organizarea atentatului de la München, norocit chiar cu functia de consilier personal al prim-ministrului. Atitudinea nu ar fi fost sesizanta nici in timpul haoticei presedintii a lui Emil Constantinescu, care, la randul sau, nu s-a sfiit sa il decoreze pe comandantul penitenciarului de la Sighetu Marmatiei din perioada anilor ‘50, Vasile Ciolpan. Iar in zilele noastre este cat se poate de limpede ca orice incomodare a celor odinioara insarcinati cu supervizarea brutalului sistem represiv survine, cel putin in planul autoritatilor statului, doar la nivel declarativ.
Ceausescu va continua sa fie alibiul preferat al tortionarilor, dar si al celor care au pronuntat sentintele de condamnare la moarte. Dictatorul a fost sacrificat pentru ca argatii sai sa isi poata pastra privilegiile si muri linistiti in paturile lor. Lecturand recent "Confesiunile unui cafegiu", am realizat ca personajele cele mai abile din cadrul comertului socialist isi declarasera independenta fata de "conducator" inca de pe la mijlocul anilor ’80, bucurandu-se de averi considerabile pentru acea epoca, sporite apoi cu succes in vremurile "democratiei originale" iliesciene. Formidabilele memorii ale lui Gheorghe Florescu ofera nu doar o viziune asupra terifiantului trecut, ci si asupra unui viitor sordid, deoarece Plesita a fost, pana la urma, doar unul dintre nenumaratii gangsteri ai regimului comunist care si-au salvat pielea si/sau au avut parte de o cariera fulminanta in perioada de tranzitie.
Funerariile lui Plesita au adus, fie si vag, a funeralii regale: s-au desfasurat la Curtea de Arges, unde odihnesc numeroase capete incoronate ale Romaniei. Acest detaliu indica, poate, cel mai bine cat de radicala si ireversibila a devenit, de-a lungul ultimilor 60 de ani, inversarea ordinii sociale a tarii.
