Revolta lui Octav Cozmanca impotriva starii de fapt din PSD, apelul sau intru proteguirea valorilor-cheie ale stangii fac parte dintr-un lung sir de diversiuni lansate inaintea debutului oficial al principalului sezon electoral din 2009. Aerul freamata de tunetul copitelor si de urletele magarilor avizi sa mai incalece o data iapa Romania – imbatranita, dar inca plina de gratie – inainte ca fecunditatea ei sa devina de domeniul trecutului. Poftele, dar si ostilitatea fata de ceilalti rivali sunt lesne identificabile, zilele acestea, in sunetele animalelor pregatite de monta.
Zgomotul emis de Octav Cozmanca a atras, ce-i drept, atentia publica, desi este bine stiut ca acest batraior cal de razboi nu se va plasa nicicand in fruntea unei insurectii veritabile. In scrisoarea sa deschisa adresata electoratului PSD, Cozmanca descrie un partid complet desprins de radacinile sale socialiste ca urmare a masinatiunilor unui intrigant plimbat pe la Washington si Bruxelles, un individ care pe vremuri reusise sa manance chiar mai putin salam cu soia decat Ion Ratiu.
In viziunea lui Cozmanca, Mircea Geoana a impus partidului – dedicat, cel putin teoretic, candizilor muncitori si tarani – prezenta unui aventurier cinic de talia lui Cozmin Gusa, personaj care ii confera, prin comparatie, pana si lui Nicu Ceausescu o aura de rectitudine. Geoana se mai face vinovat de a fi gasit loc in partid si pentru campionul capitalismului de tip occidental, Andrei Postelnicu, cel care in 1995 pleca din tara ocarand de zor "realizarile" PSD si care pare a fi decis acum ca inca mai poate profita de pe urma activitatilor nationale ale, chipurile, unicei forte politice serioase din tara.
Cel mai profund dispret al scribului ii este rezervat agitatorului provenit din mahalalele sudice ale Capitalei, Marian Vanghelie – despre talentele caruia Mircea Geoana continua sa spere ca il vor propulsa pe culmile gloriei. Cozmanca formuleaza si o serie de resentimente provinciale fata de aroganta coplesitoare a metropolei. Dar atat cei care il sprijina deschis, cat si cei dispusi a-l sustine mai voalat nu sunt, pana la urma, militanti cu burtile goale sau disperati proaspat disponibilizati, ci, in buna parte, despoti de provincie care au introdus pe meleagurile unei Romanii abandonate de la Portile de Fier pana la Prut inegalitati si conditii particulare mai degraba lumii a treia.
Ca atare, pledoaria lui Cozmanca pentru restaurarea eticii socialiste in mintea, sufletul si actiunile partidului suna prea putin convingatoare, desi cariera sa inglobeaza, neindoielnic, o ampla experienta in domeniu, acumulata inca de pe vremea in care fabricile tarii erau toate festonate cu o multitudine de sloganuri revolutionare.
Ritualul in cauza nu este defel nou pe sufocanta scena politica romaneasca, fiind vorba doar de un alt gest vindicativ al unor personaje frustrate. Cum cortina politica pare sa cada definitiv peste el, Cozmanca a tinut sa isi joace si ultima carte. A facut-o, incontestabil, cu mare abilitate. La nici 60 de zile pana la data alegerilor prezidentiale, i-a pus candidatului PSD pecetea unui intrus de calitate indoielnica, incapabil sa faca fata vreunei pozitii mai importante de partid, astfel ca formatiunea sa se indreapta, inexorabil, catre o infrangere umilitoare prin proportiile ei.
Iar la varful si baza partidului par sa existe o multime de membri intru totul de acord cu acest diagnostic dur. Cum Geoana este un personaj necarismatic, neautentic si – ce-i mai rau – de-a dreptul ghinionist, destui pesedisti au concluzionat de mult ca sansele lor de cariera raman reduse – indeosebi in vremuri de restriste precum cele prezente – atat timp cat chipul sau este identificat cu insasi imaginea PSD.
Cu ani in urma ne-a fost dat sa tot auzim ca PSD, cu toate caracteristicile sale prea putin imbietoare, ar fi unica forta politica a tarii capabila de un oarecare management al statului roman. Performantele guvernamentale ale PNL si PDL, desi absolut discutabile, au avut insa cel putin harul de a spulbera definitiv acest mit despre eficienta postcomunistilor. Revolta lui Cozmanca, reactiile lui Oprisan, Mitrea si, in special, ale eternului sforar Ion Iliescu nu pot conduce decat la o singura concluzie: PSD este, in prezent, un talmes-balmes de sefi si sefuleti invrajbiti, la care se adauga puzderia factiunilor galcevitoare, vesnic preocupate doar de chestiuni marunte, dar niciodata de cele nationale.
PSD se vede acum blagoslovit cu un prezidentiabil care in materie de impopularitate – sau, ma rog, de popularitate – il concureaza cu succes pe Adrian Nastase, dar care, pe de alta parte, ii este net inferior canditatului din 2004 la capitolul respectului castigat in baza unor aptitudini politico-administrative. Dorinta de a mai plati rapid niste polite pe ultima suta de metri inaintea alegerilor prezidentiale denota un partid dominat de frustrarile si/sau ambitiile brute ale liderilor sai, drept care orice alt deziderat sau considerent a ajuns de mult fie anulat, fie dat uitarii.
