Cum se apropie alegerile prezidentiale, evident ca problema Parlamentului se agita din nou, in scopurile populiste bine stiute de-acum. Lumea pune pariuri pe vicleniile presedintelui sau pe viteza de reactie a parlamentarilor, de parca politica de stat in Romania ar fi circ sau joaca ("de-a mata si soarecele"). Fiecare exulta, dupa caz: ba ca uite ce i-a pacalit Basescu pe parlamentari, aducand vorba despre reformarea Parlamentului cand alesii se asteptau mai putin, ba ca nici vorba, n-are decat sa trancaneasca Basescu, fiindca lucrurile nu sunt la cheremul lui. Se confunda, pesemne, dupa obicei, precum in fotbal, eficienta pe terenul de joc cu grimasele si injuriile jucatorilor.
Cu toate acestea, nu este inutil de discutat statutul Legislativului la noi in tara, cu atat mai mult cu cat, chiar in aceste zile, revine in atentie rolul pe care fiecare parlament national din tarile UE il are de jucat la stabilirea legislatiei unionale viitoare. In Evul Mediu si in modernitatea timpurie, Tara Romaneasca si Moldova au functionat politic, mai ales, intr-o dinamica al carei motor era domnitorul, autocrat prin apucaturi si in virtutea legitimarii sale divine. Sfatul boieresc, restrans la un mic numar de mari potentati, se impunea voievozilor mai slabi de inger sau urma obedient cursul impus de cei tari de virtute, ajungandu-se uneori si in situatii de criza solutionate cu palosul. Cadeau ori capete de boieri, ori coroanele se regaseau in tarana. De la o vreme s-a ajuns si ca domnitorii sa fie alesi de sau cu aprobarea starilor sociale din tara, dar pana la urma mecanismele puterii nu s-au schimbat esentialmente, cel din varful piramidei taind si spanzurand.
Lovitura de stat a cuplului politic Cuza-Kogalniceanu, aducatoare de reforme, a fost si baza alunecarii primului voievod al Principatelor Unite inspre un regim al bunului-plac, nu intotdeauna benefic, cu favoriti si cu preocupari frivole care il anuntau de departe – azi o stim – pe Carol al II-lea. Carol I si liberalii au facut nu doar Romania, ci au instituit si parlamentarismul modern cu obiceiul – urmat nemteste – al rotativei guvernamentale, dupa liberali urmand conservatorii si invers. De-acum, Parlamentul, ale carui radacini le-a pus generalul rus Kiseleff, unind cele doua organisme legiuitoare din perioada Regulamentului Organic in vederea unor decizii similare pentru ambele principate, facut unul singur de Cuza, dar asezat pe baze trainice dupa 1856 si, mai ales, dupa 1866, nu mai era o fictiune, ci o realitate functionala, chiar daca alcatuit pe baza unui vot cenzitar, din alesi "cu stare" de alegatori pe masura.
De bine, de rau, acest Parlament a facut din Romania, impreuna cu Carol I, un statulet imposibil de ignorat, cu o voce distincta la intalnirea Balcanilor cu Carpatii si a Dunarii cu Marea Neagra. Votul universal interbelic a primenit Parlamentul, facandu-l mai democrat, dar cadrele politice si evolutiile general europene au erodat asa-numitul parlamentarism burghez, permitand in vremea dictaturii regale desfiintarea partidelor si inlocuirea lor cu Frontul Renasterii Nationale, un for "de uniune nationala". Parlamentul ramanea astfel o structura decorativa, iar in vremea dictaturilor urmatoare – cea legionara si cea antonesciana – el nu a mai parasit minoratul nereprezentativ. Pentru comunisti, Parlamentul a ramas o institutie obedienta si aservita, cu structura unicamerala, menita sa simplifice procedurile adoptarii de legi dupa gustul partidului unic.
Problema ramane ca astazi, desi este o institutie fundamentala intr-o democratie, Parlamentul apare pentru destui romani drept o constructie costisitoare si inutila, depasita de Executiv in eficienta prin practica ordonantelor de urgenta si a hotararilor de guvern, cuib de privilegiati galagiosi, obraznici si ineficienti. Mare eroare! Putem povesti daca sa reducem sau nu numarul de Camere si de alesi, cu efecte asupra costurilor, dar discutia s-ar cuveni facuta serios, cu fata spre viitor. In perspectiva descentralizarii, parlamentele regionale ar putea degreva Legislativul central de multe sarcini, permitand si reducerea lui la dimensiuni mai modeste si mai functionale. Dar, cand un sef de stat foloseste in discursurile sale publice tema fara a propune un proiect fundamentat pe principii solide, nu face decat sa o compromita.
Asa incat, propun si eu, de aici, doua posibilitati: ori reducem Parlamentul la un singur reprezentant, presedintele insusi – sa modificam in acest sens, care vasazica, si Constitutia –, ori sa largim la maximum Parlamentul, ingloband in el macar jumatate din cetatenii activi ai tarii, spre a revarsa si asupra acestora beneficiile imunitatilor parlamentare si pe cele ale recompenselor materiale presupuse de calitatea de a fi ales.
