Buun! Care va sa zica, exista in lume cativa insi – 10? 75? 300? – care se bucura de renumele de a fi economisti de varf ai omenirii. Unii au luat Premiul Nobel, altii s-au imbogatit pe baza unei bune cunoasteri teoretice si a unei experiente practice, iar altii lucreaza pentru marile firme de neon ale lumii in economia reala. Cand au inceput sa se prabuseasca blazoanele pe Wall Street si apoi, ca in jocul de domino, din ce in ce mai departe – dar, atentie!, nu chiar pretutindeni –, unii dintre acestia au inceput sa se pronunte cu privire la situatia nou-creata numind-o fara ezitari "criza", altii au incercat sa ofere si prognoze referitoare la durata si intensitatea ei, iar o alta categorie a crezut ca poate aproxima chiar si solutii. Toata lumea a fost insa de acord ca o criza de asemenea anvergura, intensitate si profil nu s-a mai vazut si nu s-a mai trait inca.
In acest punct survine insa o nedumerire: ori insii cu pricina sunt realmente varfurile in materie de competenta, si atunci bajbaiala nu este un raspuns onorant pentru ei, ori criza are o fizionomie si niste caracteristici atat de noi, incat competentele tuturor se estompeaza si dispar in calea lor. Altfel spus: daca avem cu adevarat de a face cu o situatie nemaiintalnita, toata lumea bajbaie, nimeni nu mai este competent, tot ceea ce s-a petrecut anterior ramane istorie si nu prea ajuta la descifrarea noii conjuncturi, iar noi, cu totii, nu putem sti nici daca aceasta reprezinta cu adevarat o noua si mare criza sau este mersul firesc al lucrurilor pe fagasul pe care s-a angajat omenirea, marcand o mutatie. Caci de ce ne-am mira de asemenea mutatii in structurile si circuitele economiei, daca ele s-au si produs deja in structurile si circuitele informatiei, intr-ale comunicarii si in alte cateva domenii, fapt care ne indreptateste astazi sa vorbim despre "globalizare"? Daca pretinsa criza este, de fapt, remodelarea la care globalizarea – fenomen de retea cu multiple polaritati si centre de emergenta si stocare ori tranzitare a valorilor materiale si simbolice – conduce in mod necesar, ca raspuns la tensiunile acumulate intre unipolarismul hegemonic al promotorului ei principal, SUA, si tesatura reticulara, ca plasa de monade, a vastei dinamici economice globale?
Observam, in orice caz, ca marile minti ale economiei – oameni cu vechi si noi performante la activ, cu carti traduse in numeroase limbi si conferinte de podium cu reverberatii transoceanice – dau din colt in colt, tatoneaza ezitant, nu izbutesc sa iasa din mica lor biserica terminologica si tehnicista pentru a descrie competent, coerent si comprehensiv o fenomenologie economica de o anume complexitate si de o neindoielnica anvergura, insa care contrazice dogmele deprinse ori formulate de ei de la catedre. Sunt, desigur, forte redutabile angajate intr-o gesticulatie abundenta cotidiana: laureati ai Nobelului pentru economie, care explica ceea ce cred ca pricep; agenti de rating care masoara parcimonios efectele unor cauze care, macar in parte, le scapa; comitete si boarduri de institutii internationale ori summituri ale inaltilor potentati care adopta masuri in virtutea unei necesitati de a da semnalul unei activitati de redresare febrile si al unei competente inspirate de trecut, chiar daca nu este vorba decat despre ritualuri insuficiente, cu valoare mai degraba cultica (un soi de baleturi laice, dar sacre).
Problema este: traim oare o criza cu adevarat sau receptam cu angoasa specifica unei crize, pur si simplu, noul? Fiindca noul nu aduce intotdeauna avans, progres si prosperitate.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca
