Adresandu-se nu demult unor jurnalisti, Traian Basescu a spus ca statul nu se amesteca in presa. Aceasta s-ar putea deci bucura pe deplin de libertate si, implicit, problemele pe care le are sunt doar ale ei. A lua astfel ca un dat situatia presei, a presupune ca, spre exemplu, coruptia sau oligarhizarea patronatului in presa se datoreaza vreunui esec al pietei este o eroare. Ceea ce vedem este un esec al statului si, ca atare, exista un numar de lucruri indispensabile pe care doar statul le poate face pentru a incepe o terapie. Dar merita? Categoric, da. Nu o sa avem o clasa politica mai buna, nu vom avea un stat mai respectat, nu vom avea institutii cu autoritate pana cand presa nu va exercita, in majoritatea ei, un discernamant similar celui din presa occidentala. Informarea de calitate a cetateanului este un bun public si necesita, ca atare, o politica publica. Statul este cel responsabil de functionarea institutiilor, fara de care piata nici nu e posibila. Iti dai imediat seama ca e ceva anormal la noi cand vezi emisiuni organizate sa-si bata joc de DNA sau de Fisc, pe banii celor urmariti.
Prima sarcina a statului este deci sa asigure functionarea adecvata a institutiilor care au tangenta cu presa, sa reglementeze proprietatea, monopolul, competitia, fara a se amesteca in ele. Primul lucru de reglementat la noi este actionariatul din presa. Acesta trebuie sa devina obligatoriu transparent, cu penalizarea celor care nu il afiseaza sau folosesc intermediari. Al doilea lucru necesar este prevenirea concentrarii care restrange competitia din presa. Mie nu mi-a venit sa cred la ultimele alegeri cand am descoperit ca cele doua exit-poll-uri sunt facute de agentii care apartin celor doua televiziuni care le difuzeaza. Nu mai exista asa ceva in nici o tara din lume, nici daca ar fi vorba de agentii prestigioase, ceea ce nu e cazul! Pai, maine ne putem trezi ca astia se inteleg care e rezultatul alegerilor, cam cum se inteleg cine iese la "Zece pentru Romania", dar cu o miza mult mai mare. E de neconceput ca un singur trust de presa sau un singur patron sa aiba si televiziune, si radio, si ziar, si agentie de sondare a opiniei publice, mai ales dupa ce s-a ajuns la o asemenea concentrare in ultimii ani! Patronii vor intreba cum de pot trai alte tari fara asemenea legislatie; e foarte simplu, acolo nu a devenit o problema, nu s-a apucat Mafia sa cumpere ziare si televiziuni, ca la noi! Unde a existat aceasta problema istorica, de exemplu la americani, a aparut si o asemenea legislatie. In Franta, patronii de audiovizual trebuie sa aiba biografii la vedere si, de cum isi pierd onorabilitatea pe la Fisc sau judecatori, sunt in pericol sa isi piarda si licenta. CNA, poate pentru ca e in mana opozitiei, e singurul organism care mai face ceva la noi (uitam Consiliul National contra Discriminarii, si el un organism necesar si activ).
Al doilea lucru de facut consta in protejarea si stimularea difuzarii de presa. Cum se face ca, dupa douazeci de ani de tranzitie, nu poti face un abonament in Romania incat tu sa fii sigur, ca abonat, ca primesti produsul pe care l-ai cumparat, iar vanzatorul sa fie sigur ca isi ia banii? Cine e idiotul care a facut aproape un monopol privat din Rodipet? Exista nenumarate variante de a stimula abonamentele, fie online, fie la produsul tiparit, dar toate se bazeaza pe capacitatea statului de a face respectate regulile. De exemplu, eu cred ca presa de calitate trebuie sa faca o intelegere si sa paroleze continutul pe Internet, nu exista alta varianta sa o salvam, dar asta nu se poate intr-un sistem de plati electronice asa de primitiv ca la noi (in Estonia, cu cardul de identitate iti platesti si impozitele, si parcarea la parcometru). Dar toate acestea au solutii.
Al treilea lucru de facut este crearea unui standard de calitate. Asta am incercat noi pe vremuri, la TVR, cand am adus traineri de la BBC care sa faca sumarul stirilor, dupa ani de zile in care acesta era telefonat de la Guvern. Dupa noi, a ajuns repede iarasi telefonat de la Guvern. Dar cum totul se plateste, interventia repetata in media publica a dus la falimentarea acesteia. Gaurile negre se umplu din bani publici. Am asistat la doua coalitii impotente, care au uitat Agerpresul fara director, au lasat la TVR sa se calce legea in mod repetat in ce priveste personalul, chit ca va pierde procesele (dar mai tarziu), au lasat radioul sa se afunde, desi in toate aceste institutii exista si oameni buni, care striga dupa reforma. Nu doar mediile publice insa, ci oricine poate dovedi ca practica un jurnalism civic ar trebui sa poata capata subventii din bani publici, ca in Germania. Daca acest lucru e reglementat clar, e mult mai bine sa dai subventii la vedere presei de calitate decat sa ii dai discretionar publicitate de stat.
Finalmente, ziaristii asteapta, probabil, de la stat o forma de protectie sociala. Asta e cel mai nerealist, pentru ca ei accepta sa fie platiti la drept de autor, ca sa castige mai mult, asa cum tot ei accepta sa lucreze in aceste trusturi fara nici o protectie a integritatii lor, imaginandu-si ca poti scrie ce vrei despre securisti chiar pe banii lor. Un numar mare de ziaristi sunt complicii situatiei din presa noastra sau ea nu ar supravietui nici o zi. Altii, gen Cristian Patrasconiu, care practica o forma didactica de jurnalism civic, sunt victime. Ziaristii, macar cei autentici, trebuie sa treaca si ei proba actiunii colective, a capacitatii de a se solidariza civic si de a sanctiona comportamentele inadecvate, cum cer magistratilor, nu doar cand ii ajunge pe ei valul, ci in fiecare zi. Ne pare rau dupa gasca tanara de la Cotidianul, dar cu doua-trei zile inainte sa fie restructurati dadusera titlul apelului anti-Bondrea al intelectualilor ca un apel al lui Liiceanu si Plesu "anti-Basescu" (spre stupoarea celor doi!). Neglijente din astea interpretative sunt regula la presa noastra.
Educatia jurnalistica e moarta, in primul rand ca nu cei mai educati sau mai scrupulosi fac cariera. Puterea contraexemplului! Pe vremuri am incercat sa incetatenim o scoala de televiziune BBC la noi. Cred ca am lasat actele complet facute la TVR, dar proiectul a murit, cum mor toate proiectele la noi daca nu exista un castig direct pentru promotorii lor. Fiecare contribuie cu netrebnicia lui la netrebnicia generala. Cine ar putea fi, de exemplu, un campion plauzibil al reformelor schitate mai sus? Raspuns: orice om politic. Mona Musca a ajuns in topul popularitatii luand cauze din astea si urmarindu-le ani de zile. Orice membru al Parlamentului are acest baston in traista. Dar, din nou dilema actiunii colective. Nu mai bine platesti tu o bere, sau o diurna, sau un calup publicitar ca sa capeti tratament preferential decat sa incerci sa schimbi ceva? Poate vine altcineva intre timp si rezolva problema! Problema e ca la noi nu prea vine nimeni. si cine a venit mai demult, ca mine, a plecat intre timp.
Dr. Alina Mungiu-Pippidi este profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
