Intr-un fel, Ion Iliescu are dreptate cand se enerveaza si zice: "Da-o in ma-sa de guvernare! Deci nu de guvernare vorbim acum, vorbim de un pachet de legi". Emil Boc ameninta ca isi asuma raspunderea pe un pachet de legi privind educatia, in vreme ce ministrul Educatiei negociaza un alt pachet de legi cu sindicatele. Oamenii astia au aerul ca nu prea vorbesc intre ei. Comunica prin presa si parca ar fi vorba despre angajarea femeilor de serviciu la Guvern, nu despre sistemul de educatie. Cu o presa obsedata de certuri politice, care vaneaza declaratiile certarete ale liderilor (nu ca acestia s-ar lasa mult rugati), si sa vrei, e greu sa urmaresti pe ce se mai cearta de aceasta data.
Oamenii care ar trebui sa comunice din partea Guvernului nu exista decat in schema de organizare, desi ei ar fi trebuit sa explice clar care sunt diferentele de principiu dintre pachetul "Miclea" si pachetul "Andronescu". Eu, personal, m-am lamurit din doua analize independente, una facuta de Societatea Academica din Romania ("Disputa pe viitorul educatiei – O privire comparativa"), cealalta scrisa de stefan Vlaston, presedintele EDU CER, si publicata pe HotNews.ro ("Miclea vs Andronescu: comparatie intre doua viziuni").
Indiscutabil, varianta Miclea respira un aer mai proaspat si vine cu idei de schimbare, dand atat decizia, cat si responsabilitatea directorilor de scoli si consiliilor de administratie. Propunerile Ecaterinei Andronescu sunt produsul birocratilor din minister, obsedati sa mentina controlul pe verticala puterii: Guvernul si ramificatiile sale in teritoriu, inspectoratele scolare, raman principalii factori de decizie si de politizare. Cu alte cuvinte, in varianta Andronescu nu se schimba nimic, doar se impacheteaza actualul haos birocratizat intr-un corp legal unic, care se numeste pompos "codul educatiei".
Asa cum arata stefan Vlaston, propunerile Andronescu frizeaza pe alocuri absurdul, cum este cazul cu obligativitatea liceului, o masura care ar creste si mai mult in practica abandonul scolar de la sate (un exemplu tipic de autism de birocrati care cred ca, daca decreteaza ei ca liceul e obligatoriu, asta va si functiona in practica). Nu vreau sa insist asupra detaliilor tehnice ale acestor propuneri legislative, recomand lectura celor doua analize pomenite. Remarcand ca varianta Miclea este indiscutabil mai buna fata de starea de fapt din sistemul de educatie, trebuie insa spus ca dezbaterea in sine se duce in limitele unor viziuni etatiste si birocratice.
Propunerile Miclea reprezinta un progres fata de ce e acum, dar sunt departe de ce ar presupune o reforma reala a invatamantului. Aceasta dezbatere seamana la nivel de concept cu dezbaterea din anii ultimi ai sistemului comunist, intre conservatorii si reformistii din birourile politice, daca vreti, intre Ceausescu si Gorbaciov. Pusi in fata unui sistem inert, falimentar, centralizat si indiferent la opiniile dinspre societate, conservatorii si reformistii aveau solutii diferite. Conservatorii credeau ca sistemul este bun si poate merge in continuare asa, cu ceva mai mult control de la centru, care urma sa puna biciul pe executantii din teritoriu. Reformistii lui Gorbaciov credeau si ei ca sistemul este bun in sine, dar are nevoie de niste reforme in functionarea sa, de ceva transparenta si descentralizare a deciziei. Evident, sistemul comunist era construit nu pentru oameni, ci pentru aparatul de partid si de stat, asa ca, oricum l-ai fi reformat, tot prost ramanea. Problema sa de fond nu era modul cum se distribuia puterea intre diverse segmente ale nomenclaturii, ci lipsa de control din partea societatii.
La un nivel ceva mai mic si mai putin dramatic, cam asa este si disputa intre diversi oameni din sistemul de invatamant. Conservatorii reprezentati de Andronescu mimeaza schimbarea si modifica diverse elemente tehnice (pe principiul: tine-i ocupati, vantura-i in functii, dar nu schimba nimic), insa sistemul ramane acelasi: bani de la centru, control de la centru. Reformistii lui Miclea incearca timid sa descentralizeze sistemul, sa lase la latitudinea directorilor angajati prin concurs politica de angajari, sa implice in mod real autoritatile locale. In esenta insa, ambele proiecte nu schimba sistemul de invatamant construit pe baze socialiste: bani de la buget platiti institutiilor, si nu parintilor, control birocratizat al calitatii, acreditari peste acreditari (care nu ne-au scutit de jenanta multiplicare a universitatilor, atat de stat, cat si private), statut privilegiat al profesorilor si al sindicatelor acestora in raport cu beneficiarii/clientii care sunt parintii.
In mod esential, ambele proiecte mentin ideea gresita ca statul stie mai bine ce este potrivit pentru copii decat parintii acestora, ambele proiecte lasa banii sa fie gestionati birocratic de catre scoli sau inspectorate. Ce s-a intamplat cu ideea de vouchere prezenta in programul electoral al PDL, acea idee prin care banii sunt dati parintilor, in loc sa fie platiti scolilor, urmand ca parintii sa aleaga liber de pe piata scolilor pe cea mai buna pentru copiii lor, fie privata sau de stat? Cum pot parintii sa se asigure ca profesorii predau bine la clase? De ce decide Guvernul ce se preda la clase? Faptul ca in varianta Andronescu Guvernul decide programa in proportie de 90% si scoala de 10%, iar in varianta Miclea proportia creste la 20% arata ca, de fapt, dezbaterea reala este in alta parte. Dar parintii ce decid? Sunt romanii clienti ai unor furnizori de servicii (educatia) sau sunt platitori captivi ai unui sistem unic, centralizat si monopolist? La aceasta intrebare raspunsul nu difera in functie de 10 procente.
Evident, daca doar acestea sunt optiunile, gorbaciovistii lui Miclea sunt de o suta de ori preferabili ceausistilor lui Andronescu. Dar, in orice caz, revolutia adevarata in scoala romaneasca se amana.
Cristian Ghinea este director al Centrului Roman de Politici Europene
