Riscurile acestei escaladări, cum scriu de un an de zile, sunt considerabile – și nu pentru că „penalii“ sunt neapărat mai puternici. Nu sunt. Nimeni nu e mai puternic, iar „penalii“ nu sunt nici toți, nici integral penali, iar statul paralel există, dar pe lângă metafora vagă despre el, care permite includerea oricui nu ne convine.
Riscurile sunt astea:
1. Transformarea discuției despre buna guvernare într-o bătălie despre cine pe cine bagă în închisoare ca să nu îl lase să fie prim-ministru, sau președinte, sau orice distrage complet atenția de la reformele de atâția ani amânate și care au făcut inutile succesele reale ale DNA, pentru că – de exemplu – ce trebuia să vedem la Microsoft e că nici un control sau audit nu a funcționat vreme de zece ani, nu că toți miniștrii Educației erau corupți. Dacă statul funcționa, nu conta că miniștrii erau șpăgari. Nu ar fi reușit să facă rău. A luat cineva măsurile să dreagă organismele care nu au funcționat? Sunteți așa de siguri că marea pierdere e că Funeriu și Andronescu au scăpat? Eu nu cred că erau șpăgari și nu cred că un proces al lor rezolva ceva. Dar constat că ceea ce rezolva ceva – fixarea auditului intern, a Curții de Conturi, a compartimentelor de achiziții sau juridic la Ministerul Educației – nu s-a făcut, deși nu e nici o prescriere la a reforma statul.
2. Distrugerea ultimului rest de reputație al României în Europa în contextul în care zilele astea Macron va ridica la loc vechile ziduri, va face o Europă a zonei euro cu parlament propriu și o Europă periferică care va face ce îi zice prima. Nu avem cum intra în Schengen când singuri comandăm în presa străină articole despre nu doar cât de corupți suntem, dar cum distrugem și democrația. Aceste articole sunt pe fond false, pentru că democrația merge, nimeni nu deranjează vreun manifestant rezistent, la alegeri majoritatea reușește să dea guvernul și, deși serviciile secrete, mai ales SRI, sunt mult prea implicate, stăm mai bine ca Polonia și Ungaria, unde partide populiste și iresponsabile de dreapta au călcat în picioare ordinea constituțională cu sprijinul tacit al votanților de dreapta. La noi CCR rezistă bine, tocmai a trântit încercarea PSD de a se băga discreționar în guvernanța companiilor de stat, a triat prin legile justiției și i-a dat dreptate lui Iohannis la Legea educației. Nu CCR, ci atacurile la CCR sunt pericolul, după cum vă spun din decembrie încoace. Nu spun că trebuie să ascundem ce suntem – eu furnizez către semestrul european indicatori obiectivi de corupție pentru toate țările, aceia care sunt, nu îi cosmetizez –, dar tot eu mă opun și organizez coaliții europene care se opun singularizării României și Bulgariei drept cele mai corupte țări. Suntem cei mai săraci, deci e normal să fim cei mai corupți, dar suntem și cei mai puțin ipocriți, nu are sens să ne prezentăm mai răi decât suntem, pentru că toți ceilalți se ascund. Țările care apelează mereu la curți străine să le facă ordine stimulează naționalismul extern și își sabotează imaginea externă. Putem să ne maturizăm?
3. Există riscul real ca, de unde Putin nu era cine știe ce interesat de noi – tocmai a picat un ministru olandez care era de față când Putin și-a expus planul pentru Rusia Mare în care nici România și nici Moldova nu fac parte din ea –, influența lui la noi să crească pentru că noi închidem afară din Europa forțe politice reprezentative care au rădăcini teritoriale serioase (da, de PSD e vorba). Așa cum sunt sigură că Putin cumpără oameni de vânzare de la noi și spațiu în opinia publică – să nu uităm că doar două țări din lume au interzis fundația Soros, Rusia și Uzbekistan –, la fel de sigură sunt că nici o forță politică din România nu poate fi pro-Putin. România nu e ca Bulgaria sau Ungaria, e ca Polonia. Ne despart de ruși nu istorii triste cu strămoșii noștri deportați (ca ai mei), ci interese serioase. Moldova nu poate fi și a lor și a noastră, nici petrolul sau gazele din platforma continentală. Fiecare votant român înțelege asta și nici un partid prorus nu ar putea lua nici cinci la sută la noi. De asta e iresponsabil ca în bătălia asta dintre tabere egoiste, dar nu așa diferite pe fond, unii să ne acuze pe noi că îi dăm țara lui Soros, iar noi pe ei că îi dau țara lui Putin. Nu e adevărat, dar vulnerabilizăm politicieni cărora le închidem Occidentul și nu or să mai aibă unde se întoarce decât la Putin. Nu trebuie să îi dăm oameni lui Putin chiar noi și chiar dacă eu nu cred în șansele electorale ale unor politicieni proruși, chiar între alegeri politicienii pot lua decizii care să ne coste scump, în domeniul energiei, de exemplu.
Klaus Iohannis nu are ce și de la cine aștepta de la partidele care ar putea să îi sprijine candidatura. Sunt în ele și oameni cumsecade, dar nu există nici o viziune, nici măcar o înțelegere aproximativă a ceea ce e necesar. Micii useriști de la care avem speranțe sunt cei mai deprimanți, tocmai ce au declarat o agenție care există datorită acquis-ului european, a egalității de șanse, ca o sinecură sau bacalaureatul anticipat ilegal, fără să le pese de fondul problemei. Nu au ei ce să ne salveze pe noi; ca să facă vreodată ceva, trebuie să îi creștem! Și nici nu știu dacă îi poți crește pe unii cu idei din start greșite, antieuro etc.
Nici rezistenții din stradă, care se întrebau în avionul de BXL pe 1 februarie dacă se zice corect CTP sau CPT (ce să mai știe ei și cine e, și ce făcea în 1990 sau în 2003) nu sunt o soluție. Ei vor binele, dar de unde să știe care e? Nu din întâmplare și doar din lucrătura statului paralel nu au produs un an de zile nici lideri articulați, nici un program care să merite numele.
Ne trebuie timp. Și timpul productiv e unul în care nu ne mai autosabotăm, o lăsăm baltă și cu „pentru că putem“, și cu pâra externă, nu ne mai stricăm singuri ratingul de țară și agreăm un viitor al anticorupției consensual, fără demiteri, revocări și arestări azi, în care să salvgardăm drepturile tuturor și construim o tranziție de la anticorupția represivă la reforma statului – servicii, Fisc, audit, investiții, tot ce amânăm de atâta vreme. Și în campaniile inevitabile ne batem pe alte teme, fără amenințări cu închisoarea. Dacă lăsăm justiția în pace, merge ea.
Acum e momentul ca președintele să încerce această mediere. Nimeni nu îi amenință al doilea mandat, care poate fi câștigat ușor de la centru, ca și candidat al echilibrului, nu al unei tabere contra celeilalte. Dacă încearcă asta, indiferent ce iese, e de datoria noastră să îl sprijinim. Altfel, ne pasc radicalizarea și regresul. Și aceia dintre noi care suntem competitivi și avem unde ne duce o să întoarcem definitiv spatele țării, pentru că pur și simplu nu vă putem ajuta cu nimic; oricât ne-am educat și oricât am avansat în lume, sunteți de neajutat.
Cam asta am simțit pe 24 ianuarie, când am ieșit pe ușa comisiei INTA de la Parlamentul European, unde fusesem raportor (ca om de știință din Germania), și am văzut pe iPhone-ul meu că la colegiul comisarilor se discuta cazul problemă al României.
Aveam intenția să vizitez vreo doi cunoscuți de-ai mei parlamentari europeni români. Am renunțat și m-am dus, în schimb, să văd vreo câțiva foști studenți de la Berlin ajunși prin instituțiile europene și nu m-am mai gândit toată ziua la România. Pur și simplu nu mai avea rost.
Am fost crescută ca medic – te gândești la un bolnav numai cât crezi că îl poți ajuta cu ceva; după aceea e mai bine să uiți de el și să treci la altul căruia îi mai poți fi de folos.
