Cu ucenicia făcută la Brașov și Bistrița, a ajuns medicul de curte al unui maharadjah și doctorul personal al unui guvernator otoman. A vindecat săraci și bogați, supuși și sus-puși. S-a luptat cu ciuma în Delta Nilului, s-a vindecat singur de holeră prin metode învățate chiar de la fondatorul homeopatiei și a introdus pentru prima oară vaccinul împotriva vărsatului vacilor.
A fondat spitale, a pus bazele asistenței sociale și a fost membru al multor societăți medicale din lume.
Farmacist, chirurg, botanist, etnograf, arheolog, numismat, administrator de fabrică, amiral, mecanic și poliglot (vorbea cel puțin zece limbi), „unchiul din India“, cum îi spuneau brașovenii, a avut o viață plină de aventuri, reprezentând prototipul exploratorului de secol XIX. Extraordinara sa poveste a fost scrisă de Hans Barth într-un volum dedicat naturaliștilor, savanților și medicilor sași transilvăneni.
„Un Albert Schweitzer al secolului XIX“
În decursul celor cinci călătorii întreprinse în Orientul Mijlociu și Îndepărtat, la poalele Himalayei și înconjurând Capul Bunei Speranțe, Johann Martin Honigberger a fost, în același timp, medic cercetător și medic practicant, farmacist și botanist, etnograf și arheolog, numismat și lingvist.
În una și aceeași persoană s-au contopit medicul călător pe întinsul lumii, cercetătorul energic, „un Albert Schweitzer al secolului XIX“, cum îl caracterizează unul dintre biografii săi, cu pionierul unei noi științe: bacteriologia. În istoria culturală a sașilor din Transilvania, „unchiul din India“ se înscrie în rândul celor mai interesante personalități.
Honigberger s-a născut pe 10 martie 1795, la Brașov. A urmat gimnaziul din orașul de la poalele Tâmpei și a îmbrățișat ulterior profesia de farmacist. Și-a făcut ucenicia la Boltesch din Brașov și Karl din Bistrița, unde și-a însușit serioase cunoștințe de specialitate, pe care le-a îmbogățit pe întreg parcursul vieții, studiind ca autodidact și exercitând o practică profesională încununată de succes.
Mijloacele de care dispuneau părinții săi nu erau însă suficiente pentru efectuarea de studii universitare. Drept urmare, Honigberger a ales un drum pe care se angajaseră și alți compatrioți sași transilvăneni înaintea lui. Anume, a trecut în Principatele Române.
În primăvara anului 1815 a întreprins, pornind din Brașov, o călătorie prin Moldova, Țara Românească și Bucovina. Dar, după numai un an, s-a petrecut ceea ce Honigberger înfățișează în „Amintiri de călătorie“ în felul următor: „Era un impuls interior neobișnuit, aproape că aș putea spune urmarea chemării unei voci interioare, că am pornit la drum, mi-am părăsit patria și am plecat nerăbdător spre Orient, unde au avut sălașurile primii oameni despre care istoria dă seama; acolo unde au apărut și înflorit pentru prima dată artele și știința…“ […]
S-a îmbarcat în Varna și a ajuns, în decembrie 1816, în Constantinopol, după o călătorie plină de primejdii pe Marea Neagră, bântuită de furtună. După un an, i s-a ivit prilejul de a-și continua voiajul spre Răsărit. În ciuda împotrivirii soției sale, Lisette (născută Sutoris), care nu a vrut să-l urmeze mai departe, a devenit medicul personal al guvernatorului din Tocat, capitala provinciei cu același nume din nordul Anatoliei, și a plecat spre orașul respectiv odată cu caravana acestuia, trecând prin Izmir și Angora. Aici a activat timp de un an, pentru a-și asigura mijloacele necesare în vederea continuării călătoriei.
Honigberger a străbătut apoi Anatolia, Siria, Libanul, Palestina și Egiptul. În decursul acestei călătorii a vădit, mai întâi, interes pentru arheologie: a strâns valoroase monezi din Grecia Antică, precum și statui din vechime. Întors la Tocat, s-a dus la Alep. […]
Oamenii bolnavi – bogați, dar și săraci – aveau nevoie de ajutorul său, iar Honigberger și-a amintit de jurământul hipocratic; a rămas la căpătâiul lor și i-a lecuit, până ce a fost el însuși lovit de o grea suferință. În sfârșit vindecat, a purces într-o nouă călătorie.
Trecând prin Tripoli, Beirut, Nazaret, Ierusalim, Betleem și Jaffa, a ajuns, în 1920, la Cairo. Aici s-a consacrat din plin practicii medicale, a operat și a vindecat, s-a luptat în Delta Nilului cu ciuma, întorcându-se după aceea din nou în Siria, unde a introdus pentru prima dată vaccinul împotriva vărsatului vacilor.
În Siria, Honigberger a rămas șapte ani încheiați. De acolo a urcat, ca prim medic european, de mai multe ori în Munții Libanului, a îngrijit gratuit săracii din așezările montane și a studiat regiunea în ce privește plantele tămăduitoare și minereurile rare.
100 de kilometri prin deșert
La Tripoli și Beirut, Honigberger l-a cunoscut pe olandezul Heinrich de Turk, împreună cu care a întreprins noi călătorii. Amândoi au străbătut, pe spatele cămilelor și pe jos, cei 100 de kilometri de deșert care despart Damascul de Bagdad, pentru ca de acolo să pornească spre Lahore, prin Basra, Bușir și Isfahan. La Isfahan, Honigberger a vindecat prizonieri ruși grav răniți și suferind de friguri.
Cei doi europeni și-au dat seama de primejdia pentru continuarea călătoriei lor reprezentată de războiul ruso-persan ce tocmai izbucnise, și au revenit la Bagdad. Heinrich de Turk n-a mai vrut să plece din nou spre Răsărit, așa încât Honigberger a fost nevoit s-o pornească de unul singur. Cu numai un servitor ca însoțitor, a ajuns până la urmă la Karachi, trecând prin Basra și Moskat, iar de acolo, călătorind pe două cămile, până la Multan. În sfârșit, a plecat mai departe călare, până ce a atins țelul final al drumului său: orașul Lahore, în India (astăzi în Pakistan, capitala regiunii Punjab).
Drumul de la Bagdad la Lahore a durat nu mai puțin de patru luni, două luni pe apă și două prin deșert și junglă. Când Honigberger a sosit la Lahore, calendarul arăta anul 1829.
Medicul regelui, chirurg, farmacist și mecanic
În capitala bogatului regat al populației sikh, Johann Martin Honigberger a devenit medicul personal al regelui Ranjit Singh, apoi șeful farmaciei Curții, ulterior chiar administratorul unei fabrici de explozivi și armament, precum și inspector al marinei, cu rang de amiral.
Aici s-a întâlnit cu europenii Allard, Court, Ventura și Avitable, generali francezi și italieni angajați în armata din Lahore. La recomandarea acestora, Ranjit Singh l-a luat pe transilvănean în serviciu, unde Honigberger avea de îndeplinit patru sarcini: medic al Curții, chirurg, farmacist al Curții și mecanic. Pentru un nou-venit nu era o misiune ușoară! Trebuia să lupte împotriva invidiei și ignoranței chirurgilor autohtoni, împotriva „vrăjilor“ și metodelor tradiționale prin folosirea metodelor științifice de tratament. […]
Primul succes de răsunet al lui Honigberger a fost o metodă proprie prin care a lecuit soldații bolnavi de hidropizie, o boală cauzată de acumularea patologică de apă în cavitățile naturale ale corpului sau în țesuturi. Honigberger a fost invitat să prezinte metoda sa de tratament într-o conferință publică, ceea ce a și făcut, pe 2 iulie 1831. Ziarele engleze din Calcutta au relatat despre aceasta în articole cu titluri de-o șchioapă. A fost pentru prima oară când Honigberger devenea cunoscut în cercuri largi de specialiști. […]
După patru ani de ședere în Lahore, trecuseră deja 18 ani de când își părăsise patria, Honigberger a fost cuprins de dorul plaiurilor natale: „În acea vreme m-a cuprins, după o lungă absență de acasă, dorul de patrie, în așa măsură încât gândul de a pleca a devenit singurul care mă preocupa și mă chinuia tot timpul; da, acest gând a prins rădăcini atât de adânci în ființa mea, încât chiar dacă mi s-ar fi oferit o țară sau un Kohinur (Koh-I-Noor), cu condiția să rămân pentru totdeauna aici, aș fi refuzat“.
Acasă de Crăciun
Pe drumul întoarcerii, a trecut prin Multan și Dheraghasikan, ajungând apoi la Kabul. Plecând din Kabul, a parcurs Afganistanul, unde a întreprins studii botanice și s-a numărat printre cei dintâi europeni care au efectuat cercetări arheologice. Honigberger a deschis în această zonă câteva monumente funerare indiene, denumite „stupa“, a strâns o colecție valoroasă de monezi indo-scitice, ajungând până la poalele Munților Himalaya. A dat apoi spre valorificare publicațiilor de specialitate colecția sa de monezi, antichități și plante. […]
După această ședere intermediară în Munții Asiei, Honigberger s-a întors la Brașov, trecând prin Buhara, Samarkand, Orenburg, Moscova, Petersburg, Kiev, Cernăuți, Dorna și Bistrița. A sosit la Brașov în ajun de Crăciun, pe 24 decembrie 1834, la 20 de ani de la plecarea sa de acasă.
Călătoria de la Lahore la Brașov a durat nu mai puțin de doi ani. Folosise fiecare abatere din drum și fiecare întrerupere forțată în felul său propriu: pretutindeni unde ajungea, Honigberger vindeca, cerceta, colecționa.
Brașovenii i-au rezervat concetățeanului lor care colindase lumea o primire strălucită. Uluirea produsă de cel întors a atins însă apogeul atunci când l-au auzit pe bărbatul acesta, înveșmântat într-un costum oriental ciudat, care timp de 20 de ani vorbise numai engleza, franceza, italiana, turca, araba, persana, latina, exprimându-se fără vreo dificultate în română, maghiară și germană, și în dialectul săsesc al Țării Bârsei, ca și înainte de plecarea sa, în 1815.
Abia trecuse iarna anului 1834-1835, și „unchiul nostru din India“, cum îl numeau rudele sale brașovene, a și pornit spre Apus. După o scurtă oprire la Viena, unde îl însoțise și fratele său, Joseph, a plecat, prin Trieste, Veneția, Milano, Genova, Nisa și Marsilia, spre Paris. La Viena a valorificat științific colecția sa de plante, iar la Paris a cedat o parte a obiectelor arheologice descoperite Societății Asiatice, care, drept recunoaștere a meritelor sale, l-a ales printre membrii ei.
La Petersburg și Viena, Honigberger lăsase de mai demult muzeelor o parte a substanțialei sale colecții numismatice. De la Paris, drumul l-a purtat la Londra, unde a valorificat și restul colecției sale. S-a întors la Brașov prin Hamburg, Berlin și Viena.
Prin călătoria sa în Europa urmărise, pe de o parte, să asigure colecțiilor și descoperirilor sale o bună conservare, iar pe de altă parte își realizase dorința de a-l cunoaște la Paris pe renumitul Samuel Hahnemann, întemeietorul homeopatiei.
La Köten a fost inițiat de către dr. Lehmann în noul sistem terapeutic. S-a familiarizat cu homeopatia și a devenit apoi membru de onoare al Societății Medicilor Homeopați din Leipzig.
Entuziasmat de noua metodă terapeutică și stimulat de onoarea care i s-a făcut, Honigberger s-a dus de îndată, în toamna anului 1836, la Constantinopol, trecând prin București și Varna. În capitala Imperiului Otoman, a vrut să practice noul tratament homeopatic și să recupereze o parte din averea cheltuită în decursul călătoriei sale, dar și conștiința l-a îndemnat să ia această hotărâre: în Turcia făcea pe atunci ravagii o gravă epidemie de ciumă, și umanistul Honigberger s-a socotit dator să vină în ajutor. […]
Precursorul bacteriologiei
Fără să fi obținut vreo autorizație prealabilă, Honigberger a început, în mod gratuit și adesea cheltuind din propriul buzunar, să-i ajute pe suferinzii lipsiți de orice mijloace. Pe mulți a mai putut să-i salveze, medicamentele sale dovedindu-se eficiente. Precursorul bacteriologiei, J.M. Honigberger, pășise pe drumul cel bun.
A activat timp de doi ani la Constantinopol (1837-1838). Aici l-a găsit o nouă invitație la curtea maharadjahului din Lahore, pe care i-a adus-o generalul Ventura, de la Malta. Înainte de a răspunde chemării, Honigberger s-a dus pentru scurt timp la Iași, unde locuiau fosta soție, Lisette, împreună cu fiul ei, Constantin. Doamna Sutoris se stabilise în Moldova, la mama ei, iar fiul său, Constantin, urmase Dreptul și fusese înaintat la rangul de consilier juridic al Curții princiare. În timpul șederii la Iași, Honigberger a fost ales membru al Societății de Medici și Naturaliști din Iași.
A doua călătorie în India
După aceea a pornit în cea de-a doua călătorie în India. Din Alexandria a luat-o direct pe calea mării, împreună cu Ventura, până la Bombay. De acolo a ajuns cu vaporul la Gogo, iar restul drumului până la Lahore a fost străbătut pe spatele cămilelor. A sosit în 1839 în Lahore și avea să rămână vreme de zece ani în țara populației sikh, cea de-a doua patrie a sa, după cum numește el mai târziu India.
Erau ani dramatici pentru acest subcontinent. După ce Ranjit Singh a murit, iar Honigberger a fost martorul arderii de vii a celor unsprezece soții ale acestuia, conform tradiției acelor locuri, a urmat o succesiune neîntreruptă de intrigi de curte și omoruri: situația politică și militară s-a deteriorat văzând cu ochii, până ce finalmente englezii au intervenit cu trupele lor, impunându-și dominația în țară. Toate acestea au dus la o mizerie și mai mare și la izbucnirea de noi boli.
Primele spitale din India
[…] În acești zece ani, Honigberger a întemeiat primele trei spitale din acest spațiu geografic, un spital public pentru săraci, un ospiciu destinat bolilor mintale, precum și un spital pentru prizonieri. A pus astfel piatra de temelie pentru asistența medicală a bolnavilor organizată la nivel statal. […]
Înaintea plecării sale, Honigberger s-a dus o vară întreagă (1849) în Kașmir și a străbătut regiunea muntoasă dintre Punjab și Tibet. A strâns plante rare, a alcătuit un dicționar botanico-medical, în limbile kașmiră și punjabi, a experimentat cele mai noi mijloace de tratament concepute de el, a colecționat antichități și rarități.
Călătoria de întoarcere, pe care a început-o în septembrie 1850, l-a purtat prin Lahore, Seleucia, Feruspur, Ludiana, Ambolla, Saharenpur, Rașpur, până la Mussuri, unde și-a vizitat cele două fiice din căsătoria a doua. Honigberger se căsătorise în 1841 cu indianca Goolabi, care i-a dăruit două fiice, curând după accea părăsindu-l. De aici, Honigberger a străbătut Meerut, Gurmiktisser, Calcutta, Capetown, a înconjurat Capul Bunei Speranțe și a ajuns, după mai multe luni, la Londra. În cursul acestei călătorii îndelungate a avut timpul și răgazul de a scrie opera sa principală: „Roadele Orientului“.
În iunie 1851, le-a scris celor din Brașov despre faptul că sosise cu bine la Londra. În Anglia s-a îmbarcat din nou și a ajuns, trecând prin Paris și Viena, la 3 august 1851, în orașul său natal. […]
Înapoi în India
Povestea nu se termină aici. Deși Honigberger avea acum, de fapt, tot ce se cuvenea unui amurg al vieții lipsit de griji (înaintea plecării sale din Lahore, guvernul britanic îi acordase o pensie viageră de 1000 de rupii), el a pornit, la 27 septembrie 1852, pentru a treia oară spre India. Trecând prin Constantinopol, Egipt și Bombay, a ajuns, în 1853, în Kașmir, unde a preluat funcția de medic personal al maharadjahului Gulab Singh, păstrându-și totodată renta. Pe lângă aceasta, a primit ulterior misiunea să întemeieze în Kașmir o fabrică de zahăr pe bază de sfeclă, întrucât regele Gulab Singh voia să valorifice superior bogăția vegetală a țării sale.
Din păcate, Honigberger nu a putut să desăvârșească acest act de pionierat, întrucât regele a fost înlăturat printr-o lovitură de palat. Honigberger a fost nevoit să suporte din propriul său buzunar costul călătoriei dus-întors pentru fratele său și un al doilea specialist european, pe care îi chemase în Orient pentru organizarea producției fabricii. A pierdut astfel peste 30.000 de rupii.
A părăsit mâhnit Kașmirul și s-a strămutat, la începutul anului 1855, la Calcutta. Aici bântuia, încă de multă vreme, holera. Populația fusese decimată în mai multe rânduri ca urmare a numeroaselor epidemii. Era nevoie de Honigberger.
Cu energia care-i era caracteristică, s-a dezlănțuit într-o practică medicală febrilă, punându-și propria viață în primejdie pentru a salva viețile altora.
Vaccin împotriva holerei
În noiembrie 1857 a comunicat la Brașov descoperirea unui mijloc eficient obținut de el împotriva holerei. Era vorba de un vaccin extras din planta Quasia amara. […] Deși planta avea să se dovedească până la urmă puțin eficientă în tratarea holerei, Honigberger a avut în această perioadă o altă realizare remarcabilă: chiar dacă denumirea de bacterie a fost introdusă de Robert Koch în 1869, Honigberger a conchis, încă din 1857, în broșura sa despre holeră, de care se vindecase singur prin metoda homeopatiei, că aceasta este provocată de „infuzori“, pe care îi numește „musculițe holerice“, alcătuite din substanță organică. […]
În august 1858, Honigberger a plecat din Calcutta și, trecând prin Egipt, a ajuns la Londra, iar de aici la Paris, unde a sosit în luna octombrie a aceluiași an. Motivul principal al călătoriei fusese premiul de 100.000 de rupii oferit de Academia Franceză, dar care până la urmă i-a fost refuzat.
Dezamăgit și cu sănătatea șubrezită, a plecat de la Paris în noiembrie 1858, spre Alger. Nutrea speranța că, datorită climei blânde a sudului, sănătatea sa se va ameliora. Abia restabilit, Honigberger a întreprins un nou voiaj în regiunile interioare ale Algeriei, de-a lungul și de-a latul Africii și, plecând din Tunis în 1859, a trecut prin Sardinia, Genova, Milano, Veneția, Trieste, pentru a se opri la Viena. Imediat după aceea a vizitat, pentru scurt timp, Transilvania, a petrecut iarna următoare la Viena și a întreprins apoi o călătorie de studii la Petersburg.
Cea de-a treia soție a sa, englezoaica Jeanette Robinson, cu care se căsătorise în India, unde aceasta fusese educatoarea celor două fiice ale sale din a doua căsătorie, și-a exprimat, în capitala Rusiei, dorința de a revedea Europa. Trecând prin Copenhaga, Londra, Dover și Calais, ei au ajuns, în septembrie 1860, la Paris. Honigberger s-a folosit de prilej pentru a-l vizita la Marsilia pe generalul Court.
În noiembrie 1860, însă, s-a îmbarcat din nou în direcția India. La Bombay n-a rămas decât cinci săptămâni, deoarece holera era pe cale să se stingă. Honigberger s-a stabilit din nou, pentru o vreme, la Calcutta, unde trăia și nepotul său, Wilhelm Honigberger. Acesta lucrase anterior ca farmacist la Brăila și Galați și îl urmase pe unchiul său la Calcutta, unde Honigberger reluase practica medicală. […] La sfârșitul lui iunie 1862, a însoțit-o pe soția sa în Anglia. Întrucât amândoi erau suferinzi, au hotărât să petreacă acolo iarna 1863-1864, iar vara următoare la Veneția și Viena. De aici au plecat în Elveția, din nou la Napoli și la băile sulfuroase de la poalele Pirineilor. După aceea și-a condus soția bolnăvicioasă din nou în Anglia, iar când aceasta s-a simțit iarăși ceva mai bine, Honigberger s-a hotărât să efectueze cea de-a cincea călătorie a sa în Asia.
Astfel s-a dus în Valea Nynee, o așezare balneară la poalele Himalayei, unde soția sa era proprietara unei case și a unui teren. La început, clima blândă le-a priit amândurora. Penultima înștiințare pe care Honigberger a trimis-o din Asia îndepărtată prietenilor săi din Brașov cuprindea vestea că soția sa a murit la 16 iulie 1868. La rândul lui, Honigberger s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni. Publicația Kronstädter Zeitung din 31 martie 1869 relatează că Honigberger a sosit pe 6 martie al aceluiași an la Marsilia, împreună cu fiica sa mai mică, Adelaide, intenționând ulterior să călătorească la Paris, Londra și New York.
Starea sănătății sale, care se înrăutățea văzând cu ochii, l-a făcut să abandoneze acest proiect și s-a reîntors, în vara anului 1869, la Brașov. S-a mutat în casa aflată la intersecția străzilor Kornzeile și Purzengasse de atunci, iar vara și-a căutat vindecarea în localitatea balneară Zizin. A murit la 18 decembrie 1869, la vârsta de 74 ani, și a fost înmormântat în cimitirul orașului.