Textul de mai jos apartine lui Milovan Djilas si a fost scris 15-21 decembrie 1989. Doua lucruri ar fi, asadar, de subliniat. Primul este autorul. Milovan Djilas este daca nu unic, atunci in mod sigur printre cele mai interesante cazuri din istoria intelectuala si politica a comunismului. Muntenegrean de nationalitate, Djilas s-a numarat printre locotenentii lui Tito. Principala sa atributie a fost cea ideologica. S-a ocupat de propaganda atat inainte de cucerirea puterii, cat si dupa 1948, cand a legitimat teoretic ruptura dintre Stalin si Tito. Pana ca aceasta ruptura sa se intample in 1948, Djilas a fost principalul emisar al lui Tito in negocierile cu Stalin. La mijlocul anilor ’50, muntenegreanul era numarul 2 in stat si era privit ca principal succesor al lui Tito. In aceasta perioada cand se bucura de toate privilegiile varfurilor nomenclaturii, Djilas construieste cea mai devastatoare critica a regimului din care facea parte. In 1957, apare in Occident "Noua clasa", o lucrare in care revolutia comunista este prezentata ca aflandu-se in contradictia asteptarilor afirmate de ideologie. Din acest punct de vedere, revolutia comunista nu instituie societatea egalitara, lipsita de clase, iar partidul ca forta a revolutiei devine el insusi o noua clasa si sursa a nedreptatii si inegalitatilor. Urmare a acestei lucrari, Djilas este exclus din partid si aruncat in inchisoare. A doua lucrare, aparuta in 1962, este "Conversatii cu Stalin". Aici se zugraveste un portret al liderului sovietic (plecand de la intalnirile pe care Djilas, ca reprezentant al Iugoslaviei, le-a avut cu acesta) care-l nemultumeste pana si pe rivalul Tito. Urmarea? Alti cativa ani de inchisoare. Asadar, critica lui Djilas nu este cea a unui simplu disident, ci a unuia venit din interiorul sistemului, care a participat la construirea acestuia si care se bucura de cele mai inalte avantaje. Ce l-a facut sa renunte la toate acestea este un subiect care va fi discutat intr-un numar viitor al "Aldine".
In fine, al doilea aspect care atrage atentia este, fireste, data. Acest material, scris in urma cu aproape 20 de ani, a vazut lumina tiparului in aprilie 1990, in paginile prestigioasei reviste International Affairs (Royal Institute of International Affairs, 1944-), vol. 66, nr. 2. Argumentul este ca evenimentele revolutionare petrecute in 1989 sunt necesare in construirea Europei, asa cum a fost visata din perioada moderna. Lectura acestui eseu (daca poate fi numit astfel) este interesanta nu doar pentru a verifica pertinenta afirmatiilor doua decenii mai tarziu, ci si pe fondul alegerilor pentru Parlamentul European in care tarile valurilor 2004 si 2007 ale extinderii au inregistrat cea mai scazuta participare la vot. Este incorecta analiza lui Djilas care sustine argumentul importantei schimbarilor din Est pentru proiectul de unitate europeana, avansat de Vest? Iata o intrebare la care se poate raspunde citind studiul de fata si urmarind evenimentele in desfasurare.
Schimbarile ultimelor luni din Europa de Est si Uniunea Sovietica au modificat deja cursul istoriei in ansamblul sau si nu doar in ce priveste natiunile rasaritene. Aceste schimbari se vor repercuta asupra atitudinilor si politicilor occidentului si ale Europei Occidentale in particular.
Transformarea ordinii politice si sociale in aceasta parte a Europei nu mai poate fi oprita chiar daca se va desfasura sub diferite forme si in ritmuri specifice fiecarui stat. Asa cred si simt. Chiar daca sunt constient de faptul ca sentimentele si convingerile mele s-au maturizat in conditii restrictive si limitate, dupa cum sunt la fel de constient ca tendinta este sa fiu categoric in propriile opinii, aceasta optica este ferma si de incredere. Mi-am trait viata sub semnul unei energii revolutionare puternice, oripilat de felul in care revolutii de odinioara s-au intoxicat cu puterea absoluta; eu insumi am observat dezintegrarea dureroasa si rusionasa, lunga evadare din utopia comunista, o utopie excesiva si brutala in pragmatismul afisat.
Criza revolutionara a comunismului
Caracterul si finalitatea schimbarilor in Europa de est pot fi intelese si cumpanite doar in masura in care sunt percepute ca revolutii. Fundamentele sistemelor politice, precum comunismul, – structurile de putere si proprietatea – se schimba. In unele tari – Ungaria, Polonia, Cehoslovacia si, dupa toate aparentele Germania de est si Bulgaria in viitorul apropiat – s-a petrecut deja o rasturnare a felului in care structura de putere este organizata. Guvernarea birocratica a Partidului Comunist a fost straina acestor tari, impusa o data cu inaintarea Armatei Rosii dupa al doilea razboi mondial: schimbarile impetuoase s-au desfasurat mai mult sau mai putin de-a lungul unor miscari la nivelul intregilor natiuni.
Ca schimbarea democratica in Uniunea Sovietica si Iugoslavia se afla in urma acestor tari se datoreaza in mare masura faptului ca autoritatea si ordinea in aceste doua tari sunt rezultatul unor revolutii interne care au hranit nasterea de la sine a unei nomenclaturi care s-a preocupat, fara a fi influentata din exterior, pentru realizarea revolutiilor industriale promise si pentru consolidarea autonomiei statului. Exista, cu toate acestea, deosebiri fundamentale intre cele doua state: desi ambele sunt multietnice, Uniunea Sovietica este un imperiu care joaca un rol major pe scena mondiala in care natiunea ruseasca este inca dominanta, lucru care nu se poate spune despre Iugoslavia. Ar fi o greseala sa se pretinda ca tocmai structura multinationala a Uniunii Sovietice si a Iugoslaviei sta in calea transformarii democratice. Pe drept cuvant, disputele etnice care sunt asiduu cultivate de catre oligarhiile comuniste nationale dizloca cursul firesc al dezvoltarii democratiei, insa in acelasi timp submineaza centralizarea partidului-stat si contribuie la disolutia ideologiei.
Izbucnirea nemultumirii
Nemultumirea tuturor straturilor politice – guvernanti si guvernati deopotriva – din tarile Europei rasaritene nu ar trece neobservata nici macar celui mai superficial observator. Aceasta este o observatie de bun simt. Nu exista nici macar un singur grup, nici macar o singura natiune, partid sau individ rational care sa fie multumit cu ordinea politica de fata. Cei aflati la putere nu mai pot guverna in vechile tipare, in vreme ce supusii nu mai pot consimti felul in care au fost guvernati odinioara. Acesta este felul in care Lenin a descris situatia revolutionara si nimeni nu poate pune la indoiala expertiza sa asupra acestor chestiuni. Exceptand unele locuri multietnice, faptul ca revolutiile au avut loc in absenta violentei majore sau razmeritelor armate este un semn clar al oportunitatii acestora si al excluderii oricarei reintoarceri la ordinea anterioara.
Revolutiile sunt cu precadere opera generatiilor tinere – in cazul celor mai recente, al tinerilor asteptand cu insetare ca focurile sa se imprastie printre grupurile politice relativ putine si slab organizate. In aceste revolutii, comunistii au pierdut finalmente batalia cu viitorul de care au fost foarte siguri. Vijelia furiei populare rastoarna cu usurinta citadelele fisurate ale improvizarii birocratic-ideologice: clasele conducatoarele se predau spasite, impinse in randurile oponentilor de ieri, retragandu-se doar ca sa se intoarca la comploturi tainice si disperate, vadind in felul acesta fractura lor cu valorile spirituale, materiale si existentiale ale natiunii. In momentul conceperii acestor randuri, se pare ca dinastia comunista a lui Ceausescu care si-a construit tirania asupra Romaniei jucand cartea independentei de Uniunea Sovietica, ar fi in masura sa intarzie schimbari asemanatoare in Romania. Aceasta s-a mentinut prin masacrarea propriului popor la o scara si folosind metode pentru care este dificil de gasit un precedent in istorie, prin metode ale unui cult brutal, totalitar al puterii de stat si de partid. Urmatorul val popular va matura inevitabil aceste vestigii patate de sange ale leninismului stalinist din Europa de est.
Este in afara oricarei discutii faptul ca nemultumirea populara este cea dintai cauza – cea mai puternica forta motivationala – a schimbarilor revolutionare din acest moment in tarile care au fost subordonate Uniunii Sovietice. Mai exact, a fost vorba de o acumulare progresiva si apoi explozia nemultumirii populare fata de structurile de putere si proprietate impuse de catre partidele conducatoare cu incurajarea si sprijinul Moscovei care au ingradit taria natiunii prin blocarea potentialului sau intern si extern.
Radacinile crizei si ale nemultumirii sunt aceleasi in Iugoslavia, avand in vedere statutul sau de tara independenta si egala Uniunii Sovietice chiar daca aceasta este o superputere. Cauzele primare ale crizei sunt aceleasi peste tot, la fel cum esenta sistemului este neschimbata de la tara la tara – un sistem care consta in monopolul Partidului asupra statului, asupra economiei, asupra ideilor. Subordonarea politica fata de Uniunea Sovietica a sporit criza si a facut nemultumirea fireasca si justa.
Cauza prabusirii
Cata vreme transformarea de la sistemul agrar la cel industrial se afla inca in curs de desfasurare in Uniunea Sovietica si intr-o mai mica masura in Iugoslavia, birocratiile de partid puteau astfel sa-si justifice intr-o oarecare masura rolul dominant si "misiunea istorica". Dar toate acestea s-au incheiat cu ceva vreme in urma sub Stalin si Tito. Monopolul a comutat de la privilegiu la parazitism si nesabuinta, la violenta infructoasa. Exact asa cum Marx a anticipat, contradictia dintre fortele de productie si relatiile de productie – dintre managementul violent, cheltuitor, ineficient si potentialul real de dezvoltare – a aparut si chiar s-a intensificat. Contradictia s-a facut si mai simtita in aceea ca, din cauza rivalitatii cu un Vest superior si mai dinamic, Uniunea Sovietica acum poate si trebuie sa paraseasca societatea industriala indreptandu-se catre asa-numita societate post-industriala: tehnologia electronica, calculatoare si acea viata pe care aceasta tranzitie o implica. Acest lucru este oricum imposibil in contextul monopolului birocratic al partidului si al izolarii fata de societate.
In acest context, ideologia s-a golit de continut, iar evolutia lucrurilor a impus o politica de impaciuire cu Occidentul, probabil insotita de ajutor material si sprijin politic din afara, in timp ce pluralismul economic si politic au aparut intr-un mod inevitabil. Paradoxal, cea mai clara si irefutabila dovada a acestei constatari este dezintegrarea, prabusirea, ideologiei insesi. Chiar daca ideologia a slujit comunistilor in clipa in care si-au asumat puterea ca un mijloc catre realizarea telului, fara o ideologie coerenta niciun sistem totalitar – iar cel comunist este cel mai totalitar dintre toate – nu ar fi beneficiat de acele preconditii necesare supravietuirii. Oricat de mult capitalismul occidental ar fi contribuit la caderea sa, ar fi nejustificat sa se invoce aceast argument pentru a spune, in chip de concluzie: capitalismul "occidental" a invins socialismul "rasaritean": comunismul, sistemul socialist autentic a esuat in primul rand din cauza propriilor contradictii interne si slabiciuni.
Chestiunea proprietatii
Ca in toate revolutiile, subiectele importante in revolutia democratica din Europa rasariteana sunt structurile de putere si proprietatea, chiar daca in revolutia de care vorbim chestiunea proprietatii este mai putin importanta si chiar mai putin complicata din punct de vedere politic raportat la alte revolutii din trecut. Acest lucru se intampla pentru ca totul, inclusiv proprietatea, s-a aflat sub controlul sau a fost detinut de catre partidul-stat.
N-as vrea sa insinuez ca aceasta oranduire poate fi inlaturata fara schimbari, fara abolirea asa numitei "proprietati socialiste" pe care oligarhii de partid au manipulat-o in acord cu propriile interese si preferinte ideologice. "Proprietatea socialista" este izvorul si temelia atat a ideologiei totalitare, cat si a puterii unice. O data ce puterea unica este rasturnata, chestiunea proprietatii, deopotriva in aspectele politice si economice, devine imediat centrala. Proprietatea ca o chestiune de natura organizationala si economica devine extrem de complicata. Cum poate fi proprietatea fara proprietari (astfel, nemaifiind proprietate) inzestrata cu multiplele forme de posesiune din zilele noastre? Cum poate fi atins acest deziderat in conditiile iluziilor "socialiste", al temerilor bine inradacinate, al dispretului fata de bogati si "capitalism"? Cel mai important, cum se poate duce pana la capat acest lucru in absenta resurselor minimale pentru cladirea si renasterea efectiva a unei autentice proprietati?
Las de-o parte insa examinarea in detaliu a acestei chestiuni, cu atat mai mult cu cat imi lipsesc cunostintele economice necesare. Ce vreau insa sa punctez este subiectul constituirii unei forme genuine de proprietate care a devenit pentru democratiile Europei de Est si Iugoslavia o preocupare arzatoare. Motivul este ca economiile acestor tari, asa cum sunt structurate plecand de la management si proprietate, nu pot absorbi injectarile de capital care se fac catre restructurarea lor. Uniunea Sovietica este cu mult mai in urma acestora intrucat conducatorii sai de la varf raman in continuare sedusi de "proprietatea socialista" ca "forma superioara" si cu iluzia ideologica/birocratica ca sistemul poate fi eficientizat prin "reforme" care, in practica, dispar pana la retragerea in spatele inca puternicului aparat birocratic de partid.
Spre ce va conduce transformarea?
Intrebarea care se pune este cat de departe si in ce fel de societati "socialismul real" – adica tarile Europei de est in care se desfasoara revolutii democratice – va fi transformat.
Pentru ca raspunsul la aceasta intrebare sa clarifice si, totodata, sa convinga, as vrea sa discut propria mea viziune asupra tarilor "socialiste" din est, o viziune pe care am discutat-o, de altfel, de multe ori inainte. Atat cat stiu, aceasta caracterizare nu a fost pana acum acceptata. Doar Mikhail Voslensky, autorul cartii "Nomenklatura" (1980) m-a citat o singura data in timpul unei discutii spunand ca si el impartaseste acelasi viziuni. Sunt de acord cu cei care afirma ca ar fi fost mai bine atat pentru Rusia, cat si pentru lume daca ideile si tendintele Rusiei democratice, asa cum se nascuse din revolutia lunii februarie 1917, ar fi supravietuit pana in prezent. Insa trebuie sa desprindem concluziile nu din ce ar fi fost, ci din ceea ce s-a intamplat si din ceea ce este. Ordinea sociala si politica care s-a formulat in Rusia sub Lenin si s-a construit sub Stalin este esentialmente o forma unica dce feudalism industrial. Aceasta ordine este specifica tuturor statelor comuniste ("real socialiste") – in mod egal deci atat celor nascute din revolutie, cat si impuse de catre Uniunea Sovietica – si arata diferente specifice, neesentiale, de la un stat la altul. Dupa cum se stie, aceasta ordine nu este completamente "pura" in sine, tot asa precum feudalismul nu a fost niciodata pur, variind de la stat la stat. Este adevarat, in schimb, ca in toate statele comuniste intreaga structura de putere este preoponderent feduala si totul i se subordoneaza. La fel de adevarat este si faptul ca aceasta structura particulara de putere a prevalat, a trecut prin "imbunatatiri" succesive catre o forma unica de absolutism "luminat". Uniunea Sovietica inca se straduieste sa se lepede de aceasta armura a absolutismului feludal si luminat.
Dupa parerea mea, natura intima a acestor oranduriri industriale/feduale in care proprietatea nu a fost statornicita si legalizata ofera raspunsul la intrebarea de ce sunt atat de usor de rasturnat sub atacul poporului. Asupra naturii acestor oranduiri, trebuie spus ca ele se afla dincolo de salvare sau reformare. Orice reforma care nu atinge esenta acestor oranduiri – adica care nu conduce catre tipuri libere de proprietate si administratie pluralista, multipartinica – nu face altceva decat sa prelungeasca agonia. Comunismul – "socialismul real" – nu poate fi reformat. El doar se dezintegreaza si va fi si trebuie inlocuit.
Revolutiile democratice din rasarit deschid drumurile spre crearea unor societati similare celor din apus. "Absolutismul luminat" al comunismului are o durata de viata scurta. Este, mai degraba, un hiatus care lasa posibilitatea miscarilor democratice sa-si duca la bun sfarsit programul si se se pregateasca pentru noi atacuri violente. Nu poate exista o alta cale. Nu poate fi vorba de un conflict intre "socialism" si "capitalism", ci mai degraba despre necesitatea de a inlocui birocratia monopolista a partidului cu societatea post-industriala, pluralista. Trebuie sa ma refer aici chiar daca pe scurt la Uniunea Sovietica din doua motive: rolul si semnificatia sa si trasaturile specifice ale structurii sale politice si de stat.
Democratia si transformarea imperiului sovietic
Revolutia leninista si "dezvoltarea socialismului" sub Stalin au transformat imperiul birocratic tarist intr-un imperiu centralist al partidului. Spre deosebire de imperiile europene ale caror colonii au fost legal si administrativ separate de metropola, imperiul rusesc s-a dezvoltat o data cu expansiunea statului rusesc, adica prin absorbtia natiunilor ne-rusesti, dintre care cateva erau relativ mai dezvoltate din punct de vedere cultural si care cunosteau traditii indelungate ale statalitatii. Datorita acestei structuri diferite dintre imperiile europene si cel tarist/bolsevic, separatia coloniilor de metropole in Europa s-a petrecut, in linii mari, rapid si fara batalii sangeroase. Ca Algeria si-a castigat independenta doar dupa lupta indelungata si sangeroasa se explica partial prin faptul ca a fost o parte a statului francez.
Nu poate fi negat faptul ca prin luarea puterii, bolsevicii au acordat autonomie culturala si administrativa multor natiuni relativ inapoiate. Cei carora le-a mers cel mai rau sub puterea totalitara au fost natiunile cu o mostenire culturala si statala deja dezvoltata – ucrainienii, georgienii, armenii si, in particular, natiunile baltice dupa anexarea petrecuta sub Stalin. Mai tarziu, gratie ideologiei monolitice a partidului si a economiei "socialiste" unice, imperiul a devenit incomparabil mult mai centralist decat a fost sub tari, in ciuda autonomiei culturale/administrative a natiunilor ne-rusesti. Aceasta caracteristica este in mod generos izvorul problemelor care impiedica dezvoltarea imperiului Sovietic intr-o comunitate similara Imperiului (Commonwealth) Britanic sau a Comunitatii Franceze a Natiunilor. Republicile sovietice sunt mai curand componente ale statului centralizat politic in care partidul si celelalte forme birocratie ale cele mai numeroase natiuni (rusii) joaca un rol dominant.
Fiecare pas spre democratie va reimprospata lupta natiunilor ne-rusest pentru autonomia statala autentica sau chiar pentru independenta. Aceasta dinamica va ajunge cu atat mai pronuntata cu cat partidul unitar, ideologic cu instrumentele caruia natiunile au fost oprimate politic, va inceta sa mai existe, iar acest lucru nu doar la nivelul statului, ci si la cel national. Este indiscutabil adevarat ca relatiile dintre etnii in interiorul Uniunii Sovietice nu pot fi desfasurate fara democratie. Dar este chiar mai adevarat si mai important ca fara recunoasterea inechivoca a independentei natiunilor ne-rusesti, nu exista si nici nu poate fi vreo libertate democratica inlauntrul natiunii ruse insasi. Existenta continua in interiorul unei singure entitati devine cu putinta doar intr-un mod benevol – in baza exprimarii multipartinice, democratice a celorlalte natiuni decat cea rusa.
Problema se complica mai departe prin faptul ca in natiunile ne-rusesti (in special musulmane) a avut loc o rabufnire a intolerantei si discriminarii minoritatilor rusesti care traiesc pe teritoriile lor. Cel mai mare pericol pentru rusul democratic si alti reformatori – si pentru Gorbaciov insusi – porneste de la birocratia ruseasca centralista al carei ideolog si protector este aparatul de partid. Simplu spus, viitorul democratiei rusesti depinde inainte de toate de inlaturarea etatismului, in conjunctie cu acceptarea independentei natiunilor ne-rusesti. Acestea ar fi, de asemenea, conditiile apropierii natiunii ruse de Europa si participarii acesteia la cursul comun al civilizatiei moderne, democratice.
Relatiile cu Vestul
In lumea larga si in Vest in particular, constiinta ca in Estul european au loc prefaceri adance (diferita de la stat la stat in ce priveste ritmul, forma si continutul) este din ce in ce mai pronuntata. Dar tocmai pentru ca aceasta prefacere este in discutie, ar fi inadecvat si contraproductiv sa se articuleze atitudini asupra acestor tari folosind limbajul formulelor clasice de "relatii de forta" si "sfere de influenta". Aceste formule, asa cum se crede in general, sunt sectoare ale oricarui program, in special acelora apartinand marilor puteri. Acestea nu sunt indeajuns. Ele sunt nepotrivite atunci cand se discuta despre revolutii: cei care au folosit doar aceste concepte in analiza revolutiilor au esuat inevitabil – dupa cum este imposibil de inventat revolutiile, tot asa imposibil este ca ele sa fie controlate sau anticipate urmarile acestora. Revolutiile in desfasurare din Rasarit sunt probabil primul caz in care un nivel de predictibilitate, chiar si cu aproximatie, a fost posibil. Acest lucru se intampla deoarece revolutiile sunt o parte integrala a realizarilor democratice, asa cum exista cu precadere in Apus.
Din acest motiv gasesc nu doar nerealist, dar si contraproductiv si lipsit de viziune acele pareri potrivit carora, cu pretul ajutorului economic sau de orice alta natura, statele rasaritene care pana de curand i-au fost subordonate, ar trebui indepartate de Uniunea Sovietica. Aceasta se aplica mai mult sau mai putin si ideii de a forma o grupare a statelor central-europene ca zona tampon intre Uniunea Sovietica si Occident. Aceste perspective obnubileaza momentul revolutionar, cu precadere in Uniunea Sovietica, de care multe lucruri depind, numaiputin cursul revolutiei democratice ca intreg.
Cu toate deosebirile de la tara la tara, comunismul este esentialmente acelasi peste tot in rasaritul Europei. Astfel, revolutia este aceeasi peste tot. De aceea, modurile in care revolutia se raporteaza la Occident, Europa occidentala in particular, sunt comune in ceea ce este cel mai important.
Alti factori
Revolutiile in Europa rasariteana merg pe directia apropierii de Europa de Vest si de Statele Unite, iar Uniunea Sovietica nu face exceptie. Tendintele democratice din URSS se afla pe acest drum. Formele si ritmul acestei apropieri depind in mare masura de cursul – mai exact, victoria- revolutiei democratice in interiorul Uniunii Sovietice precum si de intelegerea si sprijinul acordat acesteia de Vest.
Directia si tendinta acestor revolutii s-a demonstrat cel mai apasator in cazul revolutiei est-germane, atat in caracterul sau neasteptat, cat si in primele rezultate. Natiunea germana s-a reunificat efectiv prin libertatile castigate in Europa de Est si deasupra lor in Germania de Est. Contrar asteptarilor si punctelor de vedere ale puterilor aliate victorioase, formulate dupa cel de-al doilea razboi mondial, revolutiile nu au nevoie de oameni: ele nu rationalizeaza, ci pur si simplu isi urmeaza propriul curs. Adevarat, reunificarea formala a germanilor trebuie sa astepte aprobarea puterilor aliate care cauta asigurare impotriva amenintarii germane, indiferent de faptul ca aceasta amenintare nu este (si nici nu ar putea fi) la fel de mare precum cea din trecut. Orice graba nepotrivita in reunificarea formala a Germaniei ar putea complica relatiile dintre Est si Vest, ar putea incetini cursul prefacerilor democratice peste tot. Ce este cel mai important si mai relevant, acelasi impact l-ar putea avea si in relatiile cu URSS.
Exista sanse realiste pentru victoria revolutiei. In orice caz, Rusia nu mai este "stalinista" si nu va fi nici leninista oricat de mult se vor stradui birocratii. Mai mult, Rusia va fi diferita si mult mai putin agresiva decat Uniunea Sovietica Leninista/Stalinista din trecut.
Nimeni nu poate ramane indiferent in orizontul prefacerilor democratice din Europa de Est. Fiecare, intr-un fel sau altul, va fi afectat de ele. Cel putin in ce priveste Occidentul, acest lucru se intampla nu in sensul de a schimba ordinea iminenta: revolutia nu forteaza pe nimeni sa-i urmeze, insa se desfasoara pe terenul valorilor, ideilor si formelor asemanatoare celor din Vestul democratic. O data cu reusita revolutiei, noi – si pana acum de neimaginat – posibilitati de cooperare si dezvoltare economica se vor deschide in vederea intrepatrunderii oamenilor si a culturilor si, de asemenea, pentru o noua intelegere a fiecaruia.
Revolutia democratica din Rasarit este de o importanta cu totul speciala pentru Europa. Contine posibilitatea de a-i construi unitatea, de a o inspira, de a-i revitaliza posibilitatile creatoare. Europa de vest este o putere in sine, dar fara cooperare si legaturi cu Rusia si, de asemenea, cu Statele Unite, Europa este fara aripi, fara putere deplina.
Viitorul previzibil nu este si nu trebuie sa fie nici amar si nici sumbru. Viitorul probabil? Destinul chiar si al natiunilor nu poate fi prevazut si nici nu este stabilit pentru tot timpul. Vechiul vis al celor mai creativi si mai profunzi ganditori – cel al conturarii unei comunitati europene – poate fi transpus in realitate gratie revolutiei democratice din Estul Europei.