Unul dintre paradoxurile evolutiilor din Romania ultimilor douazeci de ani arata cam asa: pe de o parte, integrandu-se in NATO si UE, iar, pe de alta parte, intrand intr-un parteneriat strans cu SUA, tara noastra a dovedit clarviziune si a obtinut succese in politica externa. In acelasi timp insa, nici unul dintre ministrii sai de Externe postceausisti nu a fost capabil sa contureze o linie politica de o anume coerenta in plan regional, evolutiile noastre in zona fiind mai degraba niste manevre de vapor beat. Reluand in doua cuvinte ideea, ceea ce rezulta este ca facem o politica globala clara, dar cu vecinii o ducem prost din cauza balbaielilor si contradictiilor inregistrate de la un moment la altul.
Se stie din vremuri mai vechi, nu de azi, de ieri, ca diplomatia e un balet nuantat, rezervat indeobste celor pregatiti pentru el. Nu trimiti grajdarii in palat, la discutii cu diplomatii, decat daca esti o atat de mare si de aroganta putere, incat oricum nu mai conteaza. Tot asa, nu lasi pe mana diletantilor navigatia unei tari pe marile si oceanele lumii decat daca esti beat, inconstient sau nu-ti pasa. Din pacate, tot ceea ce se intampla cu tara noastra in ultima vreme indeamna observatorul neimplicat institutional in evaluari specializate sa constate ca, foarte probabil, integrarea noastra in NATO, UE si parteneriatul cu SUA sunt mai curand urmarile succeselor in Romania ale filmului hollywoodian si ale prosperitatii din mallurile occidentale – hipnotice pentru consumistul autohton de orice varsta si pozitie sociala – decat ale priceperii intr-ale negocierilor politice.
Probabil ca, fara neveste dornice de parfumuri frantuzesti, vestimentatie newyorkeza si articole de lux din boutique-urile apusene, fara enervarea de-a fi obligati sa obtina, cu pile si interventii, pasapoarte de serviciu si scutiri de plata vizei, reprezentantii clasei noastre politice s-ar fi lenevit, nemaiinsistand sa faca jonctiunea cu marile cluburi si aliante vestice. La aceasta concluzie ma duc lamentabilele prestatii ale diplomatiei noastre – negociatorii experti, bine platiti, adevarata casta impenetrabila pusa in serviciul patriei – in materie de politici de vecinatate. Incoerenta totala, lipsa de viziune pe termen mediu si lung, ezitari si pozitionare indoielnica, insuccese diplomatice in obtinerea de reactii de la terti atunci cand se aduc acuze Romaniei, infeudare fata de unul sau altul dintre partidele situate la conducere (indiferent care, pe rand), infatuare, incapacitate structurala de innoire si lipsa de motivare – iata numai cateva dintre suspiciunile care atarna ca o tinichea legata de fracurile si smokingurile acestor inalti functionari care, acolo unde alti oficiali romani nu sunt, reprezinta Romania insasi.
Argumentele? Este destul sa iei pe rand vecinii Romaniei si sa vezi cum sta treaba intre noi si fiecare dintre ei. Marea prietenie cu Ungaria a devenit, in ultima vreme, o tachinare cu iz nationalist, penibila intre doua state integrate in UE macar pentru ca se cramponeaza de vechea chestiune a Trianonului, in pofida noului cadru, structural diferit, al relatiilor noastre. Amicitia traditionala cu sarbii se bazeaza pe nimic, sa ne amintim doar disputa publica daca bombardamentele asupra lui Milosevici puse la cale de NATO trebuiau sau nu sa fie sustinute si de noi. Mai recent, in chestiunea independentei Kosovo, facem tocmai pe dos, separandu-ne de Vest si vizitandu-l bucolic pe dl Tadici. Cu Bulgaria stam mai bine, locuind pe aceeasi bancheta a ultimilor sositi in UE. Dar acest fapt de ultima ora nu anuleaza frecusurile si tensiunile din restul celor doua ultime decenii, cu destule episoade penibile (cel mai recent implica un cetatean bulgar intr-un proces de tradare si spionaj). Marile noastre politici la Marea Neagra, inaugurate de tatucul Iliescu si asumate ulterior de Basescu, sunt inefabile.
Mai mult, au castigat cativa avocati buni in procesul european pentru platforma continentala si Insula serpilor… Despre Republica Moldova ce sa mai spun? Am ajuns sa ne acuze generalul Voronin la un radio moscovit de tentative de lovitura de stat, iar ai nostri tac molcom si se lasa terfeliti chiar in fata Bruxelles-ului, cu gurile inclestate. Toata abordarea raportarii la Moldova, romantic-nationala in discursul public si indolenta in fapt, evidentiaza un diletantism si o incapacitate de a face macar ceva bun, fie cat de putin, pentru cetatenii moldoveni, pastrand, in acelasi timp, obrazul Romaniei demn si nepatat. Cat despre Ucraina, iata, dupa vizite reciproce, juraminte portocalii de amor reciproc si schimburi de fanioane la varf, astazi ne vedem acuzati, in vechea maniera kaghebista, de imperialism, de iredentism, de rea-vecinatate. Ramane deci intrebarea despre cum se masoara eficienta si priceperea in diplomatie. Pentru mine, care traiesc cu aceleasi griji ale zilei de maine ca mereu, in interiorul Romaniei, ramane de nedescifrat cum, fara sa facem nimic, in 2009 am devenit in regiune un adversar ponegrit in loc de a fi un vecin curtat.
