Dumnezeu, romanii si diavolul

Nu trebuie facuta nici o statistica in privinta rostirii zilnice a numelor lui Dumnezeu si diavolului in Romania. Cu toate slujbele preotilor, cu toate lepadarile nasilor de satana la botezuri, cu toate rugaciunile zilnice ale crestinilor mireni, de departe dracul, cu varianta naiba, e pomenit mai des, zi si noapte, in case, pe camp, pe strazi, in trafic, in carciumi, in piete, in scoli, in alte institutii, chiar si in cele din varful statului, in campanii electorale si in tribunele stadioanelor, la mitinguri si greve, la diferite sarbatori, in filmele si piesele de teatru contemporane, in cartile de beletristica s.a.m.d.

Din punct de vedere mistic, rezultatul e cat se poate de graitor: tara e la pamant, coruptia si hotia predomina, sexualitatea e obsesiva, vedetele zilei sunt de multe ori de cea mai joasa speta, patachinele se lafaie in paginile tabloidelor sau pe eranele televizoarelor, meritul nu e apreciat, banul e la putere, scolile nu mai au autoritate, tineretul nu mai are idealuri inalte, eroii din trecut ai neamului sunt ocultati sau batjocoriti, vietile trec intr-un decor murdar, acompaniate de manele, iar viitorul se arata sumbru. Dumnezeu ne-a uitat pe noi sau noi L-am uitat pe El? Dar cum a inceput totul, in credinta romanilor?

Facerea lumii
La inceputul inceputului, nu era decat intuneric bezna, nu era nici pamant, nici soare, nici luna; nimic altceva decat un noian de apa, ce se intindea in tot haul cel fara de margini. Oriincotro te-ai fi intors si te-ai fi uitat, era numai apa. Apa aceasta statea nemiscata, ca o oglinda. Odata, nu se stie cand si nicicum, inca n-a fost nimeni sa vada, apele au inceput sa se miste incetul cu incetul, asa cum ar sufla cineva pe suprafata apei. S-au ivit atunci cercuri mari, asa cum se fac pe fata unui lac, cand cade o piatra sau se arunca o broasca in ea. Cercurile acestea, izbindu-se unele intr-altele, au format valuri si pe luciul intunecat ca de metal al acestei nesfarsite ape au aparut valuri inspumate, miscandu-se de ici-colea. Valurile apei au purtat spuma lor, adunand-o in ostroave albe. Miscarea necontenita a valurilor le-a impins inspre mijlocul acestui hau de ape, unde s-a adunat si s-a strans toata spuma ca o uriasa floare de nufar. In spuma aceasta s-au fost ratacit un fluture si un vierme, care se zice ca au venit pe lume de pe celelalte taramuri. De la o vreme, fluturele si-a lepadat aripile si s-a intruchipat intr-un fecior tanar si frumos, de se lumina intunericul in jurul lui, si Acesta a fost Dumnezeu. Iar viermele, la un timp dupa asta, s-a prefacut si el intr-o alta faptura, in dracul sau diavolul. si el a avut la inceput infatisare de om, dar nu lumina. si pentru ca se nascusera la fel, si erau pe atunci singurele vietuitoare ale acestui nesfarsit hau de apa si bezna, traiau la inceput in buna intelegere.

Dracul intelegea insa sa fie amandoi deopotriva si-I spunea lui Dumnezeu: "Fartate"; dar lui Dumnezeu nu-I placea asta si-i raspundea "Nefartate". Pesemne ca ii mai ramasese ceva din firea viermelui, ca pizma incepuse sa-l roada inca de pe atunci si tinea mortis sa fie frate cu Dumnezeu. Si cum Dumnezeu il tot nefartatea, dracul se supara si, cand Il vazu pe Dumnezeu ca se schimba intr-un porumbel ca sa zboare deasupra apelor – ca Dumnezeu se poate schimba cum vrea El – isi facu trei randuri de aripi si, cuibarindu-se in apa, zise inciudat: "Ia Tu vazduhurile, ca iau eu apele", numai ca sa fie si el stapan pe ceva. Asa au inceput lumile acestea…

Aceasta geneza, pur romaneasca si una dintre cele mai frumoase legende creationiste din lume, a fost rezumata de Marcel Olinescu, din culegerile de folclor pe care le-a avut la dispozitie, in "Mitologie romaneasca", Ed. Casa scoalelor, 1944. L-am mai consultat pe acest autor si mai la vale.

In treacat fie spus, dupa mitul de mai sus, se poate spune ca nu mai trebuie cautat prin literaturi straine izvorul celebrei geneze din "Scrisoarea I" a lui Mihai Eminescu, caci e limpede ca ii apartine poporului sau: "La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, / Pe cand totul era lipsa de viata si vointa, / Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns… / Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns. / Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa? / N-a fost minte priceputa si nici minte s-o priceapa, / Caci era un intuneric ca o mare far-o raza, / Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza. / Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface, / si in sine impacata stapanea eterna pace!…" si asa mai departe!

Frumusetea si uratenia in absolut
In credinta romanilor, Dumnezeu e intruchipat ca un om batran, sfatos, caci numai batranii sunt plini de intelepciune, cu fata alba, frumoasa, incadrata de o barba tot asa de alba ca zapada si de un par bogat si cazut in plete pe spate. Desi e de-o seama cu timpul, e totusi plin de forta si conduce treburile lumii, ca si la inceputurile ei.

In Rai El sta pe un tron cu totul si cu totul de aur, intr-un palat, cum nu se mai afla si cum nu-si poate inchipui nimeni. Numai clestar si aur si nestemate, incat ar orbi cine l-ar vedea.

In popor, Dumnezeu are mai multe supranume, dupa imprejurari: Atot-Puternicul, Atoate-Facatorul, Atoate-stiutorul, Atot-Putintele, Atot-Tiitorul, al-de-Sus, Bunul Parinte, Cerescul Tata, Cel Drept, Cel-fara-Inceput, Cel Vesnic, Cel-fara-de-Margini, Cel de Sus, Domnul, Domnul Tariilor, Domnul Puterilor, Dragutul, Fartate, Imparatul Slavilor, Imparatul Lumii, Imparatul Bunatatilor, Luminatul Tata, Luminatul Parinte, Maritul Domn, Marele Parinte, Milostivul Domn, Milostivul, Mult Slavitul, Mult Induratorul, Parintele Cerurilor, Parintele Slavilor, Parintele Tariilor, Parintele Milei, Prea Sfantul, Prea Maritul, Prea Puternicul, Prea Inteleptul, Prea Bunul Parinte, Prea Slavitul, Prea Milostivul, Stapanul, Stapanul a Toate, Stapanul Lumii, Stapanul Intelepciunii, Stapanul Milei, Stapanul Indurarilor, Stapanul Slavilor, Stapanul Cerurilor, Sfantuletul, Sfantul Domn, Slavitul Domn, Slavitul Parinte, Slavitul Tata, Slava Slavilor, Tatal Ceresc, Tatal a Toate, Tatal Nostru, Ziditorul Lumii, Vistierul Bunatatilor, Doamne-Doamne.

Intr-o inscriptie geto-dacica descoperita pe langa Dunare, Domnul Universului este numit TATO NIPAL, adica "Tatal Ceresc".

In opozitie absoluta cu Dumnezeu, diavolul sau dracul apare si el cu infatisare de om, numai ca e negru la fata si urat. "Urat ca dracul", spun romanii. Pe cap are doua coarne intoarse ca la tap, si urechi lungi si ascutite. Ochii ii sunt rosii si lucesc noaptea ca la lup. Are picioare de tap, paroase si cu copite, iar dinapoi are o coada lunga ca la vite. In Iad e totdeauna gol, dar pe pamant are putere sa ia orisice chip ar vrea, in afara de oaie. Indeobste se preface in dobitoace si pasari negre. Avand aripi, poate zbura ca liliecii. Locuieste in Iad si noaptea e imparatia lui. Dar numai pana la cantatul cocosului, cand poftele lui de a face rau nu mai au nici o putere, pentru ca atunci se coboara ingerii din cer, si rasare Sfantul Soare.

Dracul are si el o multime de nume in romaneste, unele dintre ele confundandu-se cu cele ale unor slujitori de-ai lui. Acestea sunt: Aghiuta, al-din-Scorbura, al-din-Balta, Bata-l Crucea, Bata-l Sfantul, Bazaconia, Baltatul, Cornea, Cornila, Cel cu Coarne, Codila, Codita Barligata, Coltatu, Henchea-Penchea, Horilca, Iacacui, Iuda, Impielitatul, Intunecatul, Michiduta, Mititelu, Nagoda, Naiba, Napustul,  Necuratul, Nefartatul, Negrul, Nelegiuitul, Neobrazatul, Neogoitul, Osanda, Osanditul, Piedicasul, Pistruietul, Plesnea, Sarsaila, Scaraoschi, Slomnea, Slutul, Stopu, schiopu, stima Banilor, Talpa Iadului, Tartarau, Trasnitul, Uciganul, Ucigasul, Uciga-l Crucea, Uciga-l Mania lui Dumnezeu, Uciga-l Toaca, Incornoratul, Vrajmasul, Codaciul, Dimonul, Hicleanul, Intunecila, Luciper, Lutifer, Mohoratul, Neprielnicul, Sfantanita, Duca-se pe Pustii, Satana, Bata-l Toaca, Benghea, Zbenghea, Urgisitul s.a.

Dumnezeu e Frumusetea Absoluta, Diavolul este Uratenia Absoluta. In unele legende romanesti precum si in icoanele cu Sfanta Troita  Dumnezeu apare tanar si cu aripi, in chipul ingerilor. Vechii si inteleptii nostri pustnici Il infatisau pe Dumnezeu ca Legea Lumii, iar pe diavol ca haosul, acesta din urma cu toate sinonimele sale: stare generala de mare confuzie; dezordine mare; invalmaseala; neorganizare; babilonie; nebunie; prostie; debandada; neoranduiala, faradelege etc. In acest sens, se poate pune intrebarea: de cine suntem noi, romanii, mai aproape astazi, de Dumnezeu sau de dracul? De Frumusete sau de Uratenie? Sa ne mangaie, oare, gandul ca nici caprele vecinilor nu se simt mai bine decat ale noastre?

Relatiile romanilor cu diavolul
Inainte de a-i invinui pe romani de toate relele, inclusiv de cochetarea cu dracul, cum fac unii dintre conationalii nostri mai firoscosi, sa ne intoarcem in timp, de pilda in antichitate si sa vedem cine erau "dracii" din vremea aceea. Unul era  Loki, din panteonul germanic, divinitate ambigua care desi apartine categoriei zeilor are totusi o certa incarcatura demonica, reprezentand rebeliunea fortelor contrare ordinii cosmice si divine. Este initiatorul relelor si faptelor dezonorante. Dar, intr-o anumita imprejurare, ceilalti zei se folosesc de siretenia lui Loki si-i cer sa pacaleasca un gigant! Printe altele, s-a prefacut in soim ca s-o rapeasca pe zeita Idunn de la un alt gigant, in musca pentru a fura salba zeitei Freyia, in vrajitoare pentru a-l impiedica pe Balder, fiul lui Odin, sa se intoarca in infern s.a. Era temut, urat, admirat, iar oamenii i se inchinau ca unuia dintre zeii primordiali.

Tot asa, in mitologia greco-romana, Hades sau Pluton, stapanul infernului face parte dintre zeii de frunte. Ceremoniile in cinstea lui erau organizate noaptea, animalele ce-i erau jertfite fiind de obicei negre si cu capul in jos. Cand i se inalta un templu, acesta nu era deschis decat o data pe an, sau se intra in el doar o data, ca in infern. si totusi, agricultorii il invocau sub numele de Pluton, el fiind cel care da nastere bogatiilor, devenind mai tarziu un zeu bun, ce tine intr-o mana un corn al abundentei si in cealalta unelte agricole!

De aceea, si romanii, mai conservatori decat alte neamuri europene, au unele relatii "speciale" cu diavolul, cum se vede si in unele proverbe, ca de pilda: "Fa-te frate cu dracul pana treci puntea!"; "Mare-i Dumnezeu si mesteru-i dracul"; "Inchina-te la Dumnezeu, dar nu te strica nici cu dracul!"; "Bine e si inaintea dracului a aprinde din cand in cand o lumanare"; "Dracul nu e asa de negru cum il zugravesc oamenii". Scandaloase proverbe, intr-adevar, dar sa ne aducem aminte si de tanarul drac Chirica, din "Povestea lui Stan Patitul" a lui  Ion Creanga. Acest Chirica este un vrednic slujitor al stapanului sau, ajutandu-l sa ajunga fruntasul comunitatii! Alt ins de isprava se dovedeste si kir Ianulea, din povestirea cu acelasi nume a lui I. L. Caragiale, care, traind o vreme intre oameni, se sperie de faradelegile acestora, mai ales ale unor muieri, si-si ia lumea in cap, refugiindu-se in iad!

Totusi, dupa parerea romanilor, "pe dracul nici sa-l vezi, nici sa te vada!" Dar, daca tot il intalnesti, mai ales pe unul mai harsit, "fa-ti cruce mare, ca dracul e batran!"

In general, macar de ochii lumii, dracul e urat, isca teama, dar uneori si dispret: "Rade dracul de catel, dar nu se vede pe el"; "Dracul, cand n-are ce face, isi cantareste coada"; "Dracul, cand n-are de lucru, isi aprinde luleaua". Tot in proverbe sunt luati peste picior si fatarnicii: "Dracul, cand a imbatranit, atunci s-a calugarit"; "Cu Dumnezeu pe  buza si cu dracul pe inima"; "Crestin cu crucea-n san si cu dracul de-a spinare"; "In cuibul celui smerit dracul s-a pus la clocit". Se mai spune ca: "Scumpul pentru bani s-ar insura si cu fata dracului"; "Copil cuminte si drac mort nu s-a vazut"; "Cu dracul n-o poti duce la capat"; "Am scapat de dracul si-am dat de tata-sau"; "Hranesti pe dracul fara sa stii cu cine ai de-a face"; "Aduci pe dracul in casa cu lautari si apoi nu-l scoti cu o mie de popi"; "Pe dracul l-a cautat, tot pe el l-a gasit"; "Dracul nu face biserici, nici puturi pe la raspantii"; "Dracul nu face cruci"; "Dracul sta in deal si pravale carul la vale"; "Dracul sade si in varful acului"; "Dracul toate ar vrea sa fie, numai ucenic nu"; "Pe dracul la cruce nu-l poti duce". Un proverb mai subtil este acesta: "Dracul alb il mananca p-al negru".

Cand ii prind la inghesuiala pe draci, romanii nu se incurca ci isi bat joc de ei sau chiar ii pedepsesc, cum se vede in povestile "Ivan Turbinca" si "Danila Prepeleaca" ale lui Ion Creanga.

In aceasta privinta romanii mai au un proverb deosebit: "Dracul e sarac, fiindca n-are suflet".

Legaturile romanilor cu Dumnezeu
"Nicaieri nu se plimba Dumnezeu mai mult pe pamant ca la romani!", scrie exasperat Emil Cioran in "Schimbarea la fata a Romaniei". Pe Cioran il mai scotea din sarite si "familiaritatea" romanilor cu Dumnezeu. Asta n-ar fi cine stie ce. Dar e limpede ca numai un roman, respectiv Ion Creanga, putea sa-si imagineze o asemenea scena, cand drumurile Domnului se intersecteaza cu cel al lui Ivan Turbinca: "Ivan atunci multami mai-marilor sai si apoi, luandu-si ramas bun de la tovarasii sai de oaste, cu care mai trase cate-o dusca, doua de rachiu, porneste la drum cantand. (…) – Doamne, zise atunci sfantul Petre, spariet: ori hai sa ne grabim, ori sa ne dam intr-o parte, nu cumva ostasul cela sa aiba hartag, si sa ne gasim beleaua cu dansul. stii c-am mai mancat eu odata de la unul ca acesta o chelfaneala."

In mitofolclorul nostru, cand calatoreste pe Pamant, Dumnezeu nu Se arata niciodata cu infatisarea Lui adevarata, pentru ca lumina ce ar raspandi chipul Lui ar arata oricui cine este. Pe cei mai multi i-ar orbi, caci nimeni nu a vazut fata adevarata a lui Dumnezeu, afara de ingeri si de sfinti. Muritorii nu au vazut si nici nu pot sa-I vada fata Lui. De aceea Dumnezeu, cand vine pe Pamant si vorbeste cu oamenii, totdeauna li se arata sub infatisarea unui om, de obicei batran. El vine pe Pamant ca sa rasplateasca sau sa pedepseasca. Deseori, cand oamenii sunt in lupta cu Necuratul, Dumnezeu intervine si-i scapa din ghearele diavolului, cand credea ca a pus mana pe ei.

Zice-se ca nu e bine sa-ti ponegresti darul, ca-L superi pe Dumnezeu. Cand sfaraie un taciune in foc, sa nu scuipi, ca atunci il cearta Dumnezeu pe dracul; daca scuipi, prinde dracul curaj. Cand fulgera, fara sa trasneasca, se spune ca aprinde Dumnezeu lumanarea ca sa-l caute pe drac si sa-l detune. Gaina cand bea apa ridica in sus capul, ca sa-I multumeasca lui Dumnezeu. Cand mananci cu caciula-n cap, atunci rade dracul si plange Dumnezeu. Cine mananca cu stanga Dumnezeu nu-i va primi nici crucea cu dreapta. Cand vine cineva la masa, sa-l poftesti, ca e trimis de Dumnezeu. Cand ninge cu fulgi mari, se zice ca ninge cu obiele, pentru ca Se descalta Dumnezeu. Cand copiii rad in somn, vad pe Tatal Ceresc si pe Maica Sfanta.