Judecand dupa reactii, s-ar zice ca din vremurile ceausiste, mai exact de la recrutarea sacalului in vederea anihilarii vocilor de la Radio Europa Libera incoace, n-a mai existat atata agitatie printre influentii de la Bucuresti, deranjati de semnalarea, peste hotare, a unor aspecte neconvenabile despre starea tarii.
Vocea Monicai Macovei pare a fi considerata, in prezent, cel putin la fel de amenintatoare precum odinioara cea a lui Vlad Georgescu sau a lui Noel Bernard, ambii dedicati diseminarii adevarului despre cosmarul Romaniei anilor ’80. Acum, ca s-a castigat "ratia de libertate", romanii pot calatori liber, dar prosperitatea si influenta raman concentrate in mainile unui grup restrans de oameni, fiind mai restrictionate si inaccesibile decat in orice alta tara a UE.
Senatorul György Frunda spera, fireste, ca voiajul doamnei Macovei sa nu duca dincolo de strafundurile vreunei saline transilvanene, avand in vedere ca, pe de-o parte, cunoaste prea bine dedesubturile politicii autohtone, iar pe de alta mai are garantata si atentia deplina a oficialilor de varf ai UE, constienti de eforturile ei depuse in vederea eliminarii abuzurilor din sistemul judiciar roman.
Recentele acuze ale lui Frunda la adresa fostului ministru al Justitiei vor fi trezit, indubitabil, nostalgii in sufletul lui Vadim, pana nu demult principalul specialist in aruncarea anatemei asupra "vanzatorilor de neam si tara". Senatorul udemerist sustine ca un discurs al Monicai Macovei despre starea de fapt a justitiei romane a cuprins erori de argumentare, grabindu-se sa o acuze vehement de defaimarea tarii. Frunda uita insa un aspect crucial: daca europenii progresisti continua sa mai spere si astazi intr-o evolutie pozitiva a Romaniei, recte in transformarea ei intr-un stat membru normal, atitudinea se datoreaza in buna masura demersurilor doamnei Macovei.
Exista, la ora actuala, mult prea multe rapoarte interne ale Bruxelles-ului, elaborate de juristi europeni de certa reputatie, care deplang fiecare acelasi neajuns – absenta independentei judiciare, indusa direct de partidocratia mioritica reprezentata de corifei gen Frunda, Hrebenciuc sau Tariceanu. Asocierea de nume de mai sus nu este, de altfel, aleatorie. In data de 3 februarie 2004, Uniunea Europeana era pe punctul de a suspenda negocierile de aderare cu Romania, astfel ca cei trei s-au repezit la Bruxelles pentru a pleda in favoarea unei ultime sanse acordate tarii. Nu cred ca gestul lor a necesitat prea multe indemnuri din partea lui Adrian Nastase – ale carui performante guvernamentale condusesera la criza de nervi a UE. In cele din urma, Bruxelles-ul s-a lasat induplecat, hotarand o "reorientare" a strategiei fata de Romania, concretizata, din nefericire, printr-un cec in alb oferit autoritatilor de la Bucuresti.
Ca urmare, "eforturile" lui Tariceanu in vederea europenizarii tarii au fost cele pe care le stim cu totii, iar o Monica Macovei exasperata denunta, intr-o sedinta de Guvern desfasurata chiar in prima luna dupa momentul aderarii, coruptia particulara unor colegi ministeriali. Reactia lui Tariceanu s-a rezumat la un: "Ei si?", dupa nici 10 saptamani ministrul Justitiei urmand sa fie alungat din cabinetul sau.
Frunda s-a distins in schimb prin varii tentative de blocare a sistemului de monitorizare a averilor tuturor celor ajunsi in functii publice. Gratie demersurilor sale, UDMR s-a trezit pe cap atat cu o misiva, cat si cu o vizita a unor eurocrati de varf, al caror mesaj sintetizat suna cam asa: "Chiar nu va e rusine?". Cat despre Hrebenciuc, masinatiile sale au condus, precum se vede, la infiintarea unui soi de al 7-lea serviciu de informatii, despre existenta caruia se zvonea cu mult timp inainte de recentele dezvaluiri ale lui Miron Mitrea.
Asa-zisa celula se ocupa cu infiltrarea unor informatori in mass-media cu scopul distinct al decelarii si/sau plasarii de informatii, pentru ca aceasta Romanie atat de prielnica lui Hrebenciuc si celor asemenea lui sa ramana vesnic neschimbata. Un cotidian despre care s-ar fi presupus ca se situeaza de aceeasi parte a baricadei cu Monica Macovei comenta, saptamana trecuta, ca aceasta si-ar fi pierdut independenta o data cu acceptarea candidaturii pe listele PDL. "Greii" partidului in cauza stiu insa prea bine ca independenta ei nu a fost niciodata "de vanzare". Multi dintre ei nu au agreat defel ideea candidaturii ei, iar faptul ca numele Macovei a ramas pe lista oficiala a formatiunii denota o minima diferenta, cel putin din punct de vedere etic, intre oferta pedelistilor si a celorlalte partide.
Daca doamna Macovei ar decide, subit, sa arunce prosopul, renuntand la candidatura pe ultima suta de metri, imi pot inchipui de pe acum ce vor avea de spus Frunda si Severin in cercurile europene: ca domnia sa nu a fost decat o purista, o incoruptibila depasita de vreme, al carei loc in timp ar fi fost mai nimerit in perioada Revolutiei Franceze, ca ministeriatul ei a relevat o fire obstinata si autoritarista, ca asemenea caractere samavolnice constituie o amenintare la adresa democratiei etc.
Romania zilelor noastre are cel putin la fel de multa nevoie de voci serioase precum cea a anilor ’80. Scena lumii asteapta, la randul ei, un cat de mic semn din interior – o voce autohtona dispusa sa arunce manusa in obrazul celor preocupati de sufocarea pluralismului in Romania. Din acest punct de vedere, Parlamentul European reprezinta un cadru optim pentru Monica Macovei. Acolo poate activa nu doar in folosul tarii, ci va putea deveni si un etalon pentru toti cei de acasa, dornici sa depaseasca obstacolele ce-i despart de mult asteptata schimbare, restanta pana acum.