Am revenit de cateva zile din Statele Unite dintr-o vizita sponsorizata de Departamentul de Stat. Programul la care am fost invitat sa particip de Ambasada americana la Bucuresti se numeste US Foreign Policy Challenges si ne-a purtat – pe mine si pe alti 21 de participanti, jurnalisti, oameni politici si universitari din 18 tari europene – vreme de trei saptamani de la Washington DC, San Francisco si Little Rock, Arkansas, pana la New York. Am avut zeci de intalniri cu oameni cu adevarat puternici care concep si traseaza politica externa americana fata de Europa, de Irak sau de China, la nivelul Casei Albe, al Departamentului de Stat sau Pentagonului, cu specialisti influenti afiliati unor think tank-uri si universitati puternice, cu autoritati locale implicate in politica de imigratie si chiar cu fermieri pitoresti din Sud, mai mult sau mai putin multumiti de politica guvernului federal.
Ma consider asadar suficient de competent pentru a face o dare de seama la prima mana despre starea Americii in primele saptamani din ceea ce a fost numita, cu indreptatire sau nu, "Era Obama". Senzatia pe care o imprima avalansa de stiri economice proaste care vin de peste Ocean este ca sistemul american se descompune, ca societatea americana este intr-un declin adanc. Aceasta impresie este atat de puternica in partea asta de lume incat exista voci care anunta din timp in timp sfarsitul iminent al Statelor Unite ca un fel de rejucare a scenei prabusirii Imperiului Roman. Nimic mai fals! Este adevarat, un sentiment de ingrijorare exista, dar convingerea pe care am capatat-o in America este ca, daca actuala criza economica le poate fi imputata americanilor, tot de acolo va veni si salvarea.
As vrea, in primul rand, sa risipesc o prejudecata. Se spune ca americanii traiesc autosuficienti in lumea lor, fara sa fie interesati de politica sau de ceea ce se intampla in lume. Asa o fi, dar nu in America pe care am cunoscut-o eu! In seara in care presedintele Obama a rostit Discursul despre Starea Uniunii in Congres, in restau-rantul unde luam masa, situat intr-un cartier nu dintre cele mai sigure ale Washingtonului, toata lumea prezenta a ascultat cu cea mai mare atentie si seriozitate ce avea presedintele de spus. In San Francisco am fost asaltat vreme de o ora de doua doamne care vroiau sa stie daca filmul lui Cristian Mungiu "4 luni, 3 saptamani si 2 zile" este "real" sau este o fictiune. In imensitatea campurilor din Arkansas, doi frati uriasi, foarte sudisti si foarte republicani, au pledat cu convingere cauza ridicarii embargoului impotriva Cubei, care ii impiedica sa isi exporte bunurile, si s-au rasculat impotriva obsesiei europene privind drepturile animalelor si alimentele modificate genetic.
Am dezbatut cu pasiune, impreuna cu o frumoasa avocata dintr-un trib din ceea ce la noi se cheama amerindieni, iar acolo se numesc native americans, problema drepturilor de proprietate asupra pamantului. E drept, programele de stiri ale televiziunilor nu aloca mult spatiu informatiilor politice, dar nu am intalnit ignoranta de care se vorbeste. A doua observatie priveste caracterul viu al democratiei americane. Este o experienta inedita pentru un jurnalist din Romania, obisnuit cu modul netransparent si aproape autoritar in care se iau decizii importante si se face politica la noi, sa intalnesti oameni din sferele puterii de la Washington dispusi sa explice, sa asculte si sa dezbata cu tine politicile americane fata de restul lumii, cu interes autentic si fara aerul ca iti fac o mare favoare sau ca fac parte dintr-un cerc restrans de initiati care au acces la cunoasterea politica suprema.
Aceasta aparenta vulnerabilitate, sentimentul ca nu exista adevaruri ultime si ca totul este supus interogatiei, examinarii si criticii explica de ce Statele Unite comit greseli in politica lor fata de lume, dar explica si capacitatea lor de a corecta aceste greseli. Pentru jurnalist, experienta tranzitiei de la o administratie la alta este pe cat de interesanta, pe atat de frustranta. America este o mare democratie, dar are si o birocratie pe masura. Sute de posturi eliberate de oamenii lui George W. Bush asteapta acum sa fie ocupate de oamenii lui Obama si Washingtonul este oarecum paralizat. Dintre cei ramasi, nimeni nu pare sa stie cu exactitate la ce sa se astepte de la noua administratie si care vor fi prioritatile politice. Deocamdata Casa Alba pare sa se concentreze asupra situatiei economice si sa lase initiativele de politica externa in seama Departamentului de Stat si a lui Hillary Clinton.
Cu toate acestea, cateva dintre aceste prioritati par sa se fi conturat: castigarea razboiului din Afganistan pare sa fie cea mai urgenta, si aici este de urmarit cum vor raspunde aliatii europeni apelului noii administratii de suplimentare a numarului de trupe. Impiedicarea Iranului sa construiasca arma atomica inainte ca situatia in regiune sa degenereze este a doua. Cum Obama pare sa fie convins ca acest obiectiv nu poate fi atins fara sprijinul Rusiei, refacerea relatiilor cu Rusia este o alta si, in calitate de reprezentant al Estului, am fost sfatuit sa "nu ne facem griji" si "sa avem rabdare". Dar prima si cea mai mare preocupare a administratiei este iesirea din criza si de aceea nu se vorbeste decat despre planuri de salvare, pachete de stimulente si de alocarea a si mai multi bani de la buget. Daca e sa formulez o opinie, administratia greseste. Cea mai importanta resursa a Americii nu se gaseste la Trezorerie sau la Federal Reserve.
Cea mai importanta resursa a Americii sunt americanii insisi, liberi, optimisti, generosi, increzatori si intrepizi. Ei vor scoate America din criza, nu guvernul federal, si tocmai pentru ca am apucat sa ii cunosc, indraznesc sa spun ca sunt primii care vor reusi.
