In 1941 puterea Japoniei se afla la zenit: cucerise intinse teritorii in Asia de Sud-Est si in bazinul Pacificului si detinea o formidabila masina de razboi navala, terestra si aeriana capabila sa le mentina. Insa in ciuda modernizarii ideologia care ii sustinea moral expansiunea, fapt paradoxal, era pur medievala: supunere absoluta fata de imparat, urmasul direct al zeitei soarelui, Amaterasu-ÿmi-Kami, si fata de superior cu pretul vietii; revalorizarea vechiului cod al razboinicului, Bushidÿ, specific defunctei clase a samurailor, si al seppuku – sinuciderea rituala in cazul unei infrangeri – corolarul acestuia; reactualizarea shintÿ – Calea Zeilor, stravechea religie animista japoneza – prin Templul Yasukuni, noul Altar al Natiunii, al carui ctitor, imparatul Mutsuhito, l-a dedicat memoriei eroilor Epocii Meiji, perioada inceputului modernizarii Japoniei, a transformarii sale dintr-un stat izolat intr-o mare putere regionala; si, mai ales, exaltarea mitului stravechiului "Pamant al Zeilor" reprezentat de catre Japonia, care are prin urmare dreptul moral de a supune alte state in virtutea originii sale sacre.
La 3 ianuarie 1941 generalul Hideki Tojo, ministru al armatei si viitor sef al guvernului, ordona raspandirea unei brosuri, Senjin Kun (Etica bataliei), indreptar ideologic al armatei, in care se afirma, printre altele:
"Un sens sublim al sacrificiului de sine trebuie sa te calauzeasca tot timpul vietii, pana la moarte. Nu te gandi la moarte pana ce nu epuizezi fiecare gram din puterea ta ca sa-ti indeplinesti indatoririle. Fa-ti o bucurie din a-ti folosi fiecare particica din forta fizica si spirituala la lucrul pe care il ai de facut. Nu te teme ca mori pentru cauza dreptatii eterne. Nu muri intr-un fel care sa lase in urma ta un nume rau."
La 7 decembrie 1941 Flota Combinata japoneza loveste si distruge, prin surprindere, Flota americana a Pacificului, andocata in radele portului Perlei, din insulele Hawaii. SUA era ultimul obstacol in calea impunerii suprematiei definitive a Japoniei in Pacific. Succesul de la 7 decembrie a fost anulat. Patru ani mai tarziu Flota Combinata era anihilata de flota SUA dupa un lung sir de infrangeri.
Intre aceste infrangeri s-a numarat si cea din vara anului 1943. Lupta a fost Stalingradul Pacificului – dat fiind ca Japonia, similar aliatului sau german dupa catastrofa din orasul de pe Volga, intelege faptul ca nu mai poate spera intr-un sfarsit victorios a razboiului. si, asemeni aliatului sau de cealalta parte a globului, spera, totusi, intr-un reviriment militar miraculos, datorat utilizarii pe scara larga a unor arme secrete. Pentru Germania aceste arme s-au numit V-1 si V-2, adica bomba dirijata si racheta, datorate eforturilor savantilor grupati in Centrul Peenemüde, Berlin; pentru Japonia aceste arme s-au numit atac banzai, Ohka, shinio, tyeisintai si kaiten bazate ideologic pe tactica kesshi (sfideaza moartea), enuntata teoretic anterior anului 1941.
Prin mijloace industriale urma sa fie asigurat suportul logistic necesar executarii de lovituri navale, terestre si aeriene sinucigase la scara mare, astfel incat spiritul sa infranga materia, altfel zis sa fie contracarata indiscutabila superioritate tehnologica americana prin spiritul de sacrificiu al milioanelor de ostasi japonezi, indiferent de arma. Yomiuri Shimbun, cotidian de mare tiraj, va inalta un omagiu fierbinte celor care vor pieri in atacurile sinucigase (aici, aeriene): "si cei care vor purta aceste atacuri, fara sa se ingrijeasca de vietile lor, vor merita numele de ostasi ai zeilor". Articolul a fost publicat in vara anului 1944, cand programele pentru proiectarea si realizarea aparatelor necesare misiunilor suicidale erau in plina desfasurare.
Atacurile banzai au fost prima etapa a industrializarii mortii pe altarul patriei. Constau, pana in 1945, intr-un ultim asalt al supravietuitorilor garnizoanei unei insule ocupate de catre japonezi asupra pozitiilor atacantului american, care pana atunci reusise lichidarea de facto a capacitatii de rezistenta a aparatorilor.
Denumirea unor astfel de atacuri deriva din urletul de lupta japonez, banzai, o urare catre imparat de a trai 10.000 de ani. Sustinerea materiala a unui astfel de asalt era inexistenta, deoarece japonezii erau lipsiti de mijloace. Dorinta lor era de a ucide cat mai multi dusmani inainte de a fi ei insisi ucisi. Americanii, in prima etapa a razboiului, nu asteptau un astfel de asalt, ci la predarea garnizoanei, astfel ca au avut pierderi mari. Ulterior au devenit mai atenti, astfel ca japonezii erau lichidati inainte sa poata atinge liniile americane. Atacurile banzai puteau fi si individuale – fixarea de corp, voluntar, a unei mine magnetice antitanc, strecurarea pana in unghiul mort de observatie al blindatului si apoi intre senile, si detonarea minei impreuna cu propriul corp si blindatul inamic. Din aceste atacuri banzai, mai precis din ultima lor varianta, deriva Divizia Tyeisintai a generalului Nabutakye Konda, activa pe frontul manciurian in august 1945.
Soldatii purtau pe corp o vesta speciala, incarcata cu batoane de trotil interconectate la un detonator, declansat prin actionarea unui cablu terminat cu inel metalic. Erau folositi contra unui atac desfasurat al unor blindate, intr-o zona de campie – un imens camp mobil de mine. Similar predecesorilor, urmau sa detoneze blindatul inamic odata cu propriul corp, in aceeasi maniera. Unitatea nu a fost insa la inaltimea asteptarilor superiorilor sai – blindatele sovietice au lichidat-o usor, fara a plati un pret prea ridicat – doar cateva tancuri. In etapa urmatoare au fost folosite avioane Ohka, submarine kaiten, vedete shinio in executarea de atacuri sinucigase asupra fortelor americane. In 1281 Kubilai Han, stapanul unei jumatati din imperiul cucerit de catre Genghis Han, ilustrul sau bunic, organizeaza cucerirea Japoniei.
Un taifun (vant divin), numit si kamikazi, ii scufunda insa in largul Marii Interioare a Japoniei flota pregatita pentru debarcare, cam 1000 de nave. Momentul reprezinta pentru japonezi confirmarea ocrotirii lor de catre zei; ulterior, la circa 7 secole de la eveniment, supranumele de kamikazi va fi acordat pilotilor voluntari care cadeau in picaj cu avioanele lor asupra navelor americane – ei fiind salvarea tarii de la pieire din perspectiva propagandei japoneze. Initial acestia zburau pe avioane de vanatoare "Zero" uzate, incarcate cu bombe de cate 250 kg. fiecare; ulterior a fost elaborat proiectul Yokosuka MXY-7 Ohka (Floare de cires exploziva). Americanii vor numi acest avion baka (nebun).
Ohka era o avioneta derivata din bomba zburatoare dirijata germana V-1. Constructia sa era de o robusta simplitate – fuselaj metalic, aripi si ampenaj din lemn; propulsia se baza, principial, pe utilizarea prafului de pusca, sistem rogo, ceea ce ii asigura o viteza de 900km./ ora. Jumatatea-fata a avionetei reprezenta o bomba de 500 kg., armata si detonata in urma unei actiuni simultane a 6 focoase: doua principale, pentru armarea si detonarea la contact a bombei dirijate uman, si patru secundare, avand montat fiecare cate un temporizator, menite sa elimine posibilitatea declansarii accidentale a dispozitivului exploziv. La mijlocul avionetei erau amplasate carlinga, stramta, cu sistemul de comenzi si aripile, scurte; jumatatea-spate continea sistemul reactiv de propulsie si avea montat ampenajul.
Nu exista tren de aterizare, avioneta fiind montata in lacasul bombelor unui bombardier, caruia ii era practicata in podea o gaura pentru cupola carlingii si accesul final al pilotului.sinucigas. Pe un bombardier puteau fi montate doua astfel de avionete. Avioneta, in tandem cu bombardierul-mama, intra in dotarea Corpului de Atac Special "Zeii Tunetului". Corpul cuprindea escadrilele Yamato, Shikishima, Azahi si Yamazakura. Au fost create cat mai multe posibil astfel de tandemuri, fiind construite nenumarate Ohka pentru a fi montate pe bombardiere modificate in serie. Corpul a fost folosit in bataliie pentru Filipine si Okinawa, cu pierderi dramatice, insa rezultate nesperat de bune – circa 400 de nave sunt, conform datelor documentare, scufundate sau avariate, cu pierderi umane proportionale. Au pierit 3913 piloti-sinucigasi japonezi. Efectele atacurilor sinucigase au fost anulate. Americanii reusesc sa compenseze relativ usor pierderile suferite, umane si materiale.
Kaiten (plecare spre cer) se bazau constructiv pe torpila model 93, lansata de marina japoneza in perioada interbelica. Torpila dispunea de un sistem propulsor de mare putere, si de mare silentiozitate, alimentat cu oxigen, alaturi de o sarcina utila de 300 kg. exploziv; raza sa de actiune era dubla comparativ cu raza de actiune a unei torpile clasice. Daca ii era fixat, inainte de lansare, un stabilizator de lemn in regiunea dorsala-spate, putea sa actioneze si in apele joase; transformata in submarin-sinucigas, ii sporeste greutatea, are probleme la nivel de motor, este greu de manevrat – existand permanent riscul de a se scufunda cu pilot cu tot la scurta vreme de la lansarea de pe submarinul-mama. Dupa modificari succesive este apta sa execute misiunile pentru care a fost modificata.
Pagubele provocate de kaiten-uri sunt, ca si cele provocate de Ohka, salutare; o realizare importanta a pilotilor acestor submarine este, in primavara anului 1945, scufundarea navei americane "Indianapolis", care transportase un set de planuri ale primei bombe atomice din lume.
Shinio sunt vedete foarte rapide, foarte joase, cu pescaj limitat, folosite pentru lovirea, in coca, a navei inamice, foarte aproape de linia de plutire, astfel incat scufundarea navei ca urmare a patrunderii unei mari cantitati de apa sa fie sigura. Dispuneau de o bomba in varf, a carei detonare se realiza prin contact. Au actionat in paralel cu dispozitivele kaiten, majoritar in batalia pentru Okinawa, insa efectele au fost sub asteptari. Sunt capturate de americani in cantitati relativ mari, similar dispozitivelor kaiten si avioanelor Ohka.
Conform credintei universal raspandite in anii razboiului, sufletele celor ucisi in cursul indeplinirii misiunilor-sinucigase urmau sa se revada la Templul-Altar Yasukuni din Tÿkyo – astfel ca veteranii Corpului "Zeii Tunetului" se intalnesc si azi la templu pentru a mentine vie, vesnic, legatura cu prietenii lor cazuti. Misiunile sinucigase nu au nimic din aura salbatica de romantism pe care incerca sa le-o imprime propaganda; voluntarii participanti la misiuni stiau ca urmau a fi avansati post-mortem, cu unul pana la doua grade, in functie de gradul initial – se gandeau prin urmare la viitorul familiilor lor cand semnau angajamentul, pentru ca acestia urmau sa primeasca o pensie de urmas net superioara pensiei unui orfan de razboi obisnuit.
