Sub asaltul vestilor proaste despre insinuarea crizei in economia si in viata noastra, ma intreb cum ar fi aratat Romania fara marile investitii straine.
Imaginea este, asa ca in matematica, o reducere la absurd, deoarece ea presupune si ipoteza ca nu am fi devenit tara membra a Uniunii Europene. Ceea ce ar fi presupus zero bani europeni, legi croite pe masura oligarhilor care isi cumpara locuri in Parlament, adancirea saraciei, justitie pentru baietii cu bani si inflatie galopanta, ca in Zimbabwe. Lista poate fi largita, insa cred ca este o pierdere de vreme sa insist asupra imaginii unei tari care ar fi fost o varianta soft a Nigeriei. Investitii straine – ioc, deoarece o tara saraca si cu buzunarele rupte nu invita la risipirea banilor.
Se simt acum in retorica politica romaneasca puseuri de protectionism, oarecum firesti in criza, ele fiind intalnite in toate tarile lumii. Exista insa si o parte buna a prezentei investitorilor straini. Suntem oarecum solidari in criza asta, deoarece ceea ce ne tine impreuna este chiar banul in miscare. Sigur, suntem deranjati de capitalurile speculative, acelea care se arunca asupra leului, pe care il cumpara si il vand cu viteza fulgerului, dand de podea cu moneda nationala. Aici insa avem, din fericire, probabil singura protectie reala a Romaniei in fata crizei: luciditatea si, sa admitem, profesionalismul bancii centrale. Exista insa si investitori-parteneri, majoritatea corporatiilor care au intrat in marile afaceri. Bancile straine, de pilda, nu s-au bulucit sa-si scoata banii din Romania, pe care in definitiv i-au strans de la deponentii din tarile lor. Oricat le-am critica pentru aiuritoarea politica de dobanzi, care risca sa arunce in neplata sute de mii de romani, nu putem sa nu admitem ca au si un rol stabilizator.
Ele nu pot credita la comanda nici firmele, nici populatia, deoarece nu sunt institutii de caritate si au nevoie de certitudiea ca afacerile vor fi profitabile, iar oamenii vor avea slujbe. Reglarea acestei incertitudini depinde de evolutia crizei financiare internationale si de capacitatea guvernului de a gestiona eficient economia. Bancile straine au aratat insa, in aceste zile, ca tarile din Estul Europei, inclusiv Romania, trebuie sa fie sustinute de Uniunea Europeana, cu argumentul ca o prabusire a regiunii ar crea imense probleme continentului. Bancile straine si-au asumat deci riscul de a vedea cum propriile actiuni cad la burse, insa au fortat astfel si mana bancherilor centrali din regiune sa sara in actiune si sa-si protejeze monedele si au pus pe ganduri marile puteri europene, indemnandu-le la actiuni, ceea ce presupune atat pomparea de fonduri, cat si abandonarea protectionismului.
La intrebarea cum ar fi aratat Romania fara banci straine, cred ca pot risca un raspuns: saraca. Nu s-ar fi acordat credite decat pe spranceana, unii si altii ar fi schimbat conducerile bancilor la fiecare patru ani, asa, ca un exercitiu de noua putere, nou-venitii le-ar fi facut favoruri sustinatorilor si noi, oamenii obisnuiti, n-am fi avut bani decat de mancare.
Criza ne-ar fi atins chiar asa, in afara spatiului Uniunii, cum am fi ramas. Atunci, statul n-ar fi avut bani sa acopere golurile bancilor, care fara doar si poate ar fi distrus sistemul bancar. Sa ne reamintim ca, inainte de americani, noi am avut propriile produse financiare toxice, pe care le-am consolidat in portofoliul Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Bancare. Povestea s-ar fi repetat la scara mult mai larga. Statul nu ar fi avut nici bani de capitalizare, nici fonduri pentru a ne garanta depozitele macar pana la 20.000 de euro.
Ne-am fi prabusit in saracie, cazand in propriile capcane. Ieri, presedintele Erste, Andreas Treichl, declara pentru "New York Times" ca, daca va fi necesar, va sustine financiar BCR, cea mai mare banca romaneasca. Nu cred ca statul roman ar fi avut de unde sa scoata bani pentru injectii de capital in banci. Dupa cum observ, nu a reusit sa gaseasca prea multe fonduri pentru CEC si Eximbank. De altfel, in acest moment autoritatile de la Bucuresti, jucandu-se cu puterea, par mai preocupate sa-si plaseze oamenii de incredere la carma acestor doua banci. Furie care imi da si o certitudine: daca bancile ar fi ramas in mana statului, ce pleasca ar fi fost pentru sponsorii puterii, cate posturi de conducere s-ar fi negociat in aceste zile, cu cat zel si la ce pret!
