Abordarile uzuale impart fenomenul coruptiei in doua segmente distincte: cea mare si cea mica. Pe de o parte, demnitarii de rang inalt care incaseaza comisioane pe trasee intortocheate, vanati de catre DNA si avand atintiti asupra-le ochii presei si ai Comisiei Europene. Greu de dovedit, pentru ca sunt aparati de legi ciudate, au avocati buni si complicitati peste tot. De cealalta parte, spaga marunta primita de functionarul de la ghiseu sau politistul de circulatie, protejata de o rationalitate bolnava de orbul gainilor: mituitorul capata hartia de care are nevoie pe loc si fara sa stea la coada, ori scapa cu permisul nesuspendat, mituitul isi rotunjeste remuneratia (dupa buget, mica, sa traiti!) – win/win, in teoria jocurilor.
Cele doua forme de coruptie sunt vanate deopotriva de catre organizatii ale societatii civile si multe institutii specializate, mai mult sau mai putin zeloase. Pana acum, cu succese mai degraba modeste. Nu ca le-am fi rezolvat pe astea, dar mi se pare nedrept sa ramana neobservata zona dintre ele.
Intre cele doua blocuri se fofileaza insa, maloasa, o forma de mijloc, care rasare la lumina doar accidental – coruptia mijlocie, indeobste nebagata in seama. Este coruptia directorasilor de rang intermediar, personaje relativ sterse, fara personalitate publica. Nu este vorba despre asa-zisii "functionari de lux". Sunt responsabilii afacerii cu permise de conducere din Pitesti, procurorii de sedinta care nu-si fac treaba tocmai atunci cand criminali periculosi sunt pusi in libertate, managerii care tolereaza ca medicii sa-si imparta paturile din spitale ca pe feude (si astfel, pentru batrana din Satu Mare nu s-a mai gasit un loc), cohortele de sefuleti care-si promoveaza subalternii dupa criteriul celui mai gras plocon sau al cumetriei, decanii unor facultati inventate (si acreditate) peste noapte care emit diplome pe banda rulanta unor studenti care nu au vazut niciodata o sala de lectura, inspectorii care nu observa asfaltul turnat de mantuiala si inca multi altii, truditori sarguinciosi pentru propasirea spagii.
Sunt acestia, spagarii de rang mediu, mai putini nocivi decat ceilalti? Eu cred ca dimpotriva. Ministrul corupt nu ar putea truca o licitatie sau atribui prin negociere directa un contract daca nu s-ar bizui pe cate un directoras de incredere, mester in "aranjarea" caietului de sarcini – directoras pe ale carui matrapazlacuri le trece la randu-i, galant, cu vederea. La polul opus al coruptiei, asistenta medicala nu ar putea baga in buzunar, pentru fiecare injectie, "atentia" pacientului daca seful de sectie ar avea timp sa controleze daca toti bolnavii primesc ingrijirea cuvenita.
Nu cred ca seful unui serviciu public nu baga niciodata de seama ca unele petitii ii sunt aduse la semnat cu promptitudine, in timp ce altele se ingalbenesc in dosare. Rolul sau este tocmai acela de a acoperi gainariile subordonatilor – cu conditia ca acestia sa nu-si bage nasul acolo unde nu le fierbe oala. De multe ori, lui nu i se poate imputa nimic concret, afara doar de o vinovata cecitate.
Acest tip de coruptie este, poate, cel mai bine securizat dintre toate. Cei in cauza au mainile curate – ei nu sunt nici in pozitia ingrata de a putea fi prinsi in flagrant de catre cine stie ce neavenit atunci cand baga in buzunar suta de lei, nici nu le controleaza nimeni declaratiile de avere. Daca impotriva celorlalte forme s-au elaborat numeroase strategii si campanii de comunicare, mai mult sau mai putin eficiente, nu am auzit pe nimeni care sa-si propuna drept obiectiv (in afara cazurilor descoperite intamplator sau prin ricoseu) sa previna coruperea functionarilor intermediari.
Coruptia de nivel mediu nu este nociva doar prin extensia actului ca atare, ci – mai ales – pentru ca ea face posibile celelalte forme. Este un fel de curea de transmisie intre cele doua niveluri extreme – cele mai vizibile. Daca va fi lasata in pace, ea se va propaga inevitabil pe verticala – atat catre baza, cat si catre varful piramidei. Imaginati-va o societate in care sefii de nivel mediu ar fi, toti, incoruptibili.
