Nu ca nu-mi plac baietii frumosi, doar ca nu le mai insir de ceva vreme pozele pe pereti. Am pierdut trei ore din viata ca sa-l vad pe Brad Pitt in mult laudatul film al lui David Fincher, "The Curious Case of Benjamin Button". In ultimele 40 de minute am adormit de vreo doua ori si am decis ca e cazul sa trisez si sa vad restul pe sarite. Zis si facut. Nu ca nu inteleg cum astfel de filme au un succes nebun, doar ca eu le evit de cand am vazut, prin clasa a XI-a, "Titanic" de vreo cinci ori si mi s-a aplecat. Filmul e slab la multe capitole: e zero la tensiune (si lung cat o zi de post) si zero barat la scenariu, in schimb, are atata emotie si dragoste incat o sa va ia cu lesin. Partea plina a paharului e ca am descoperit "libretul" filmului: o povestire omonima, scrisa de F. Scott Fitzgerald, prin anii ’20. O noveleta de vreo 20 de pagini care chiar ar fi putut deveni un roman bun daca autorul ar fi dezvoltat subiectul, altfel foarte ingenios.
Filmul preia ideea centrala a nuvelei, dar modifica substantial plotul, adaugandu-i muuult sirop patetic. Am avut senzatia, vazand filmul si apoi citindu-l pe Fitzgerald, ca scenaristul a prins din zbor subiectul gras, fara sa fi citit un singur rand din prozatorul american (apropo, ii puteti gasi povestirea on-line!). N-are nimic din atmosfera, din sarmul lui, e doar o peltea americana numai buna de Oscar. Nu ca as fi atat de fundamentalista incat sa resping ideea unei ecranizari reusite, doar ca, sincer, n-am vazut pana acum nici una.
Scena mea preferata din film e urmatoarea: Brad Pitt intinerit, frumos ca un zeu, iti taie respiratia. Partenera lui, Cate Blanchett, ii spune, in sevraj: "Esti perfect!". Moment in care inghiti in sec si te intrebi daca e vorba de sotul Angelinei Jolie sau de eroul pe care acesta il interpreteaza. Asta o fi, ma gandesc eu, justificarea filmului: sa vezi ce misto arata Brad Pitt! Nu e cam putin pentru 13 nominalizari la Oscar? Eu una il prefer inzecit (ba nu, inmiit!) pe Ralph Fiennes in pelicula "In Bruges".
