„Romania libera” si biroul WAZ de la Bruxelles continua seria „Dupa 20 de ani”, care examineaza schimbarile petrecute in fostele state comuniste, urmarind 20 de teme majore. Serialul lunii noiembrie analizeaza personajele principale care au marcat tranzitia statelor din centrul si estul Europei.
In Romania, scena transformarilor a fost dominata de cei trei presedinti care au condus tara in ultimii aproape 20 de ani: Ion Iliescu, presedintele care a oscilat ani de zile intre Est si Vest, intre comunism si capitalism, Emil Constantinescu, cel care a intepenit acul busolei spre Vest, o data cu sustinerea NATO in razboiul din Kosovo, si Traian Basescu, primul sef de stat autohton care a condamnat oficial comunismul. Deasupra celor trei domina insa Corneliu Coposu, liderul taranistilor crescut sub Iuliu Maniu in perioada interbelica, aruncat in temnita de comunisti pentru 17 ani si revenit in viata politica imediat dupa Revolutie.
Coposu a pus la indemana romanilor instrumentele democratiei si modul lor de folosire intr-o perioada extrem de tulbure, in care reprezentanti ai vechiului sistem incercau sa-i compromita pe cei care cunoscusera inchisorile politice. Pe lista celor zece personaje care au marcat tranzitia autohtona se regasesc insa si intelectuali ca Alexandru Paleologu, primul care a avut curajul sa-si asume public colaborationismul din perioada regimului trecut, sau Ticu Dumitrescu, luptator permanent pentru scoaterea la iveala a secretelor din dosarele Securitatii. Mugur Isarescu, guvernatorul Bancii Nationale in aproape tot acest timp, a reusit sa tina fraiele leului in maini, in vreme ce sub guvernarea lui Adrian Nastase economia romaneasca a prins putere, iar intreaga schimbare poate nu ar fi avut loc fara Lászlo Tökes.
Corneliu Coposu, simbol al rezistentei anticomuniste
Supranumit „Seniorul”, Corneliu Coposu este simbolul rezistentei fata de sistemul comunist. Istoricul serban Papacostea crede ca fostul lider taranist „a adus in opinia publica romaneasca marile adevaruri de dinainte. A fost un factor de continuitate intre realitatea de dinainte de instaurarea regimului comunist si ceea ce s-a intamplat dupa”. Nascut in 1914 si educat in spiritul monarhist, Corneliu Coposu a fost arestat de fortele represive ale vechiului regim, in iulie 1947, impreuna cu intreaga conducere a Partidului National Taranesc (PNT), dupa episodul „fugii de la Tamadau”, sub acuzatia ca vroiau sa evadeze din tara. Dupa 17 ani de detentie, a fost pus in libertate, dar hartuit in continuare de Securitate, prin perchezitii repetate si urmariri permanente, care au durat pana la finele anului 1989.
Ion Diaconescu, un apropiat al lui Coposu atat in PNT, cat si in perioada de detentie, isi aduce aminte ca fostul lider al opozitiei „era un om foarte agreabil si implicat”, caruia ii admira mai cu seama „consecventa cu care a urmarit linia impusa de Iuliu Maniu”. Ion Diaconescu isi aminteste ca in lagarul Baragan, la Calmatui, unde fusesera deportati, au planuit refacerea PNT imediat ce vor iesi din inchisoare: „Timp de 25 de ani cat am fost inchisi, partidul a functionat. In prima zi dupa Revolutie ne-am adunat la Corneliu Coposu acasa si am dat semnalul renasterii PNT, astfel ca partidul a fost prima forta politica recunoscuta dupa caderea regimului comunist”. Chiar Corneliu Coposu marturiseste in „Confesiuni.
Dialoguri cu Doina Alexandru” (ed. Anastasia, 1996) ca cel mai important eveniment din cariera sa politica l-a constituit „reconstituirea, organizarea, consolidarea PNT dupa 45 de ani de comunism, in care, desi PNT a fost desfiintat, el nu s-a considerat dizolvat pentru ca nu am recunoscut aceasta masura abuziva a regimului comunist”.
Politologul roman Vladimir Tismaneanu mentiona, intr-un articol dedicat lui Corneliu Coposu, ca „exigentele sale etice, inclusiv pozitia monarhista, dadeau cosmaruri nomenclaturii resuscitate si tot mai insetate de revansa”, iar daca aceasta personalitate ar mai fi ramas printre noi, poate ca „fesenistii ar fi luptat si mai indarjit sa nu permita victoria Conventiei”.
Serban Papacostea spune ca „Seniorul” „si-a dorit o Romanie autentic democratica, nu un invelis democratic care acoperea o realitate criptototalitara”. Ion Diaconescu admite insa ca PNT nu a putut „schimba foarte multe dupa 1989 pentru ca a fost la putere numai intre 1996 si 2000, dar nu singur, ci intr-o coalitie unde nu a avut majoritatea”. Fostul lider al PNT explica esecul partidului prin faptul ca la inceputul anilor ‘90 „lumea era neinformata, oamenii nu stiau cine era Maniu, Mihalache, si luau de bun ce ziceau cei din FSN – ca PNT este vandut americanilor. La inceput campania s-a dus ca pe vremea lui Nicolae Ceausescu”. Corneliu Coposu a incetat din viata in 1995, la Spitalul Universitar, si a fost inmormantat la Cimitirul Bellu Catolic. Pentru serban Papacostea, „Seniorul” a reprezentat „ce a avut Romania mai bun”.
Ion Iliescu – ultimul presedinte comunist
„Ion Iliescu este cel mai important om politic al perioadei postdecembriste”, sustine social-democratul Razvan Theodorescu, un apropiat al fostului presedinte, care a condus Romania in doua mandate si jumatate: 1990-1992, 1992-1996; 2000-2004. Senatorul social-democrat Vasile Dancu, aflat de mai multi ani pe pozitii de adversitate cu fondatorul PSD, ii recunoaste la randul sau importanta fiindca „este primul presedinte de dupa Revolutie si a trebuit sa guverneze fara un manual de democratie”. Cu toate acestea, Dancu recunoaste o anumita influenta nefasta a fostului presedinte, care crede ca din cauza atasamentului sau fata de valorile comunismului „a influentat Romania si viteza cu care s-a produs sau nu schimbarea”.
Senatorul Dancu nu ezita sa dea si exemple: „Din incercarea de a construi un capitalism cu viteza mai redusa, multe probleme, cum ar fi cea a proprietatii, s-au amanat”. Pe de alta parte, istoricul Armand Gosu socoteste ca Ion Iliescu „si-a dorit cu orice pret sa ramana la putere chiar daca a platit pretul indepartarii de crezurile leniniste din tinerete, ceea ce este remarcabil”.
In anii ‘70, Ion Iliescu s-a opus „revolutiei culturale” a lui Nicolae Ceausescu. Cu toate ca a fost tras pe linie moarta, Iliescu a obtinut totusi niste functii importante in aparatul de propaganda, printre care si presedinte al Consiliului National al Apelor cu rang de ministru, si director al Editurii Tehnice. Vasile Dancu argumenteaza ca, avand in vedere felul in care a trebuit sa-si gestioneze cariera politica inainte de 1989, calitatile lui Ion Iliescu sunt rabdarea si stapanirea de sine deoarece „rezista impulsului violent de a da pe cineva afara”.
Insa marele defect al fostului presedinte este, in opinia lui Vasile Dancu, faptul ca „are intotdeauna dreptate si este greu sa-l convinga cineva ca nu este asa” si „de fiecare data cand apare o idee critica o trateaza ca pe o teorie a conspiratiei”. Dupa spusele lui Dancu, o alta tara a fostului presedinte este „reticenta cu care primeste tot ce e nou” si faptul ca „trateaza problemele cu aceleasi mijloace cu care erau tratate acum 50 de ani”. In schimb, Razvan Theodorescu are numai laude la adresa fostului presedinte: „Are o generozitate care il face sa creada ca oamenii sunt ca el, ceea ce il face sa fie cea mai tradata persoana din Romania”. Dupa 1990, singurul lucru in care a gresit si unde s-a aflat in contradictie cu Razvan Theodorescu a fost in ceea ce priveste monarhia: „Ar fi trebuit sa aiba o alta atitudine fata de rege, i-am spus ca regele este putin important politic, dar insemnat din punct de vedere istoric”.
La 78 de ani, Ion Iliescu detine functia de presedinte de onoare al PSD si a anuntat ca nu va iesi din politica decat „cu picioarele inainte”, desi nu mai candideaza pentru inca un mandat parlamentar. Cu toate acestea mai are inca un cuvant greu de spus in partidul pe care l-a fondat: „PSD fara Ion Iliescu este de neconceput, nu ar mai fi PSD”, ne-a spus Razvan Theodorescu. Vasile Dancu sustine in schimb ca si-a imaginat partidul fara presedintele sau de onoare „si chiar a functionat o perioada astfel”.
Emil Constantinescu – primul presedinte democrat
Emil Constantinescu, presedintele Romaniei in intervalul 1996-2000 si fost rector al Universitatii din Bucuresti, a luptat dupa Revolutie pentru intarirea fortelor democratice ale dreptei. Invins in alegerile prezidentiale din 1992 de catre Ion Iliescu, Constantinescu si-a luat revansa patru ani mai tarziu, devenind primul presedinte democrat al Romaniei provenind din opozitie. In timpul mandatului sau, Constantinescu s-a confruntat cu numeroase crize politice, economice si sociale, insa nu a abdicat de la hotararea sa de a integra Romania in NATO si in UE.
Emil Constantinescu a fost mai eficient in opozitie decat ca presedinte, apreciaza Valeriu Stoica, fostul ministru liberal al Justitiei in perioada Conventiei Democratice din Romania (CDR). Stoica spune ca, in perioada 1990-1996, Constantinescu a avut perseverenta sa creada in victoria fortelor democratice, iar din momentul infiintarii CDR a fost unul dintre stalpii acesteia.
„Emil Constantinescu a avut, de asemenea, abilitatea de a folosi capitalul politic transferat de catre Corneliu Coposu CDR. Optiunile lui Constantinescu au fost corecte. De pilda, de la inceputul carierei sale el a avut o atitudine anticoruptie ferma. Ca presedinte, el a dovedit abilitate si a avut forta politica de a intreprinde anumite masuri”, sustine Stoica. Fostul ministru mai arata ca in ciuda unei oarecare lipse de eficienta in functia prezidentiala, in timpul lui Constantinescu au inceput negocierile de aderare la UE, iar catre sfarsitul mandatului acestuia s-a inregistrat prima crestere economica a Romaniei. Politologul Cristian Parvulescu recunoaste, la randul sau, ca Emil Constantinescu a avut atat merite, cat si puncte slabe. Printre meritele acestuia se numara, de exemplu, intarirea curentului prooccidental si gestionarea unei situatii economice extrem de dificile.
Fostului presedinte i se pot reprosa insa „pierderea momentului 1997, cand tara putea sa-si revina din punct de vedere economic, in dispute politice sterile”, precum si „sustinerea unor disidente in interiorul CDR, din cauza unor ispite politice, ceea ce a condus la prabusirea acestei structuri”, considera politologul. Insa cea mai mare greseala politica a lui Emil Constantinescu a fost decizia sa de a nu mai candida. „Retragerea sa din cursa prezidentiala a anului 2000 a lasat un gol pe care candidatii de dreapta aflati in cursa nu l-au putut umple si astfel au castigat teren extremistii. Chiar daca Emil Constantinescu ar fi pierdut acele alegeri, CDR ar fi ramas in Parlament”, crede Cristian Parvulescu.
Social-democratul Vasile Dancu sustine ca Emil Constantinescu a fost un presedinte important in masura in care „orice presedinte intr-o tara cu un indice mare de supunere la autoritate este important”. In opinia lui Dancu, Constantinescu „a fost un presedinte onest si – poate din prea multa grija pentru echipa prezidentiala si din lipsa curajului – nu s-a adaptat si a reusit sa prabuseasca modelul prezidential din Romania”, explica Dancu. Un alt esec al lui Emil Constantinescu este si faptul ca, declarandu-se invins de Serviciile Secrete, acesta a devenit vulnerabil.
Pe de alta parte, Constantinescu a reusit sa ingroape definitiv PNTCD, partidul din care provenea, deoarece acesta la alegerile din 2000 nu a mai reusit sa intre in Parlament.
Traian Basescu, presedintele care a condamnat comunismul
La intrebarea cine este si ce vrea Traian Basescu au raspuns 50 de intelectuali romani, care au semnat o scrisoare de sustinere a actualului presedinte, cand acesta a fost suspendat din functie de Parlament, in 2007. Acestia au identificat cele trei mari pacate care l-au transformat pe Basescu in inamicul public numarul unu pentru majoritatea politicienilor: „A declarat razboi coruptiei, indiferent de unde venea ea, si asta nu numai in vorbe, cum se facuse pana atunci, a cerut desecretizarea tuturor arhivelor Securitatii si a condamnat comunismul si ravagiile facute de el in Romania”.
Istoricul Armand Gosu, care a semnat si el scrisoarea de atunci, considera ca Basescu este primul presedinte care a identificat „sursele raului” din Romania: „Fara sa aiba o strategie, a inceput sa lupte cu aceste rele, asa cum stia el. Mandatul lui Basescu a fost sa ne scape de Nastase, dar asteptarile de la el au fost mult mai mici decat de la Emil Constantinescu. A reusit totusi mult mai mult si a indicat marile probleme din sistem – Constitutia, Serviciile Secrete, Justitia”.
Deputatul PSD Bogdan Niculescu Duvaz, fost lider al PD pana in 2003 si nasul lui Traian Basescu la „nunta de argint”, nu il vede acum cu ochi prea buni pe presedinte: „A introdus si a dezvoltat scandalul si intoleranta in politica romaneasca. Ca om, nu s-a schimbat din 1989, dar afiseaza diferite fatete in functie de pozitia in care se afla”.
Adriana Saftoiu, fosta purtatoare de cuvant a lui Basescu, il caracteriza pe presedinte, intr-un interviu pentru „Romania libera” de anul trecut, drept un om direct, ferm si sigur pe el, pe care nimic nu-l poate convinge sa fie ipocrit: „Orice om care e foarte inteligent, foarte activ, foarte reactiv poate fi dificil. Dar nici unul dintre oamenii care au lucrat cu el nu poate spune ca nu asculta. Nu e un creator de crize, pot sa spun ca uneori nu gaseste cele mai bune metode de a le evita”. Adriana Saftoiu recunoaste in plus ca Basescu este un om care isi recunoaste greselile, remarcele prea dure sau iesirile necontrolate.
Principalul sau adversar din 2004, Adrian Nastase, il caracteriza pe presedinte, la alegerile locale de anul acesta, ca pe „un accident istoric pentru Romania”. Pentru Armand Gosu, accidentul Basescu este insa unul de importanta majora: „El este ultima sansa de modernizare abrupta a Romaniei. Daca rateaza, va mai trebui sa treaca o generatie pana cand marii sforari vor iesi din scena. Romania are sanse sa ramana la periferie, controlata de mari magnati si cu institutii care functioneaza doar la comanda”.
Actualul presedinte al Romaniei, in varsta de 57 de ani, a inceput de jos drumul catre functia suprema in stat: de la capitan de cursa lunga pe vase de mare tonaj, inainte de 1989, a fost pe rand subsecretar de stat in Ministerul Transporturilor, apoi ministru al aceluiasi domeniu sub guvernele Vacaroiu, Ciorbea, Radu Vasile si Isarescu. Dupa ruperea de FSN, a reprezentat in Parlament si apoi a condus Partidul Democrat. Intre 2000 si 2004 a fost primarul general al Capitalei. A fost ales presedintele Romaniei pana in 2009.
Victor Ciorbea a demarat reforma economica
Victor Ciorbea a ocupat fotoliul de prim-ministru al Romaniei in intervalul 12 decembrie 1996-17 aprilie 1998. Fost judecator, procuror, sef de sindicat si primar al Capitalei, Ciorbea a avut un mandat scurt si agitat, din cauza conflictelor politice si a problemelor economice grave ale tarii. Activitatea lui Ciorbea este apreciata pozitiv de fostul sau coleg de partid, Radu Sarbu, fost sef al Fondului Proprietatii de Stat, care sustine ca fostul premier merita sa se numere printre cele mai importante personalitati care au marcat tranzitia Romaniei: „Victor Ciorbea a fost primul premier reformist, care a indraznit sa opreasca intreprinderile cu pierderi. Ciorbea a recastigat bonitatea financiara a Romaniei, a restabilit acordurile cu FMI si cu Banca Mondiala, a reusit sa evite crahul”.
Fostul ministru liberal al Justitiei, Valeriu Stoica, sustine, la randul sau, ca „Victor Ciorbea este un om onest, care a dovedit buna-credinta”. Stoica arata ca, „din pacate, Victor Ciorbea nu a avut sprijinul necesar, nu a avut forta de a guverna, deoarece el a fost abandonat de partidul sau si astfel nu a putut sa-si duca pana la capat mandatul”. Politologul Cristian Parvulescu sustine insa ca Victor Ciorbea, primul sef de guvern provenit din randurile opozitiei, a fost „omul nepotrivit, la momentul nepotrivit, insa nu pentru ca el ar fi fost rau intentionat, ci pentru ca nu a fost pregatit din punct de vedere politic si astfel a compromis ideea de alternanta la putere, deschizand drumul catre Parlament extremistilor”. Cariera lui Victor Ciorbea nu a avut o baza solida in randul structurilor de partid; el a fost un sindicalist ales ca primar de Bucuresti, dupa care a fost propulsat in fotoliul de premier, explica politologul.
Parvulescu arata ca Victor Ciorbea a facut parte din conducerea confederatiei sindicale CNSRL Fratia, o remorca a Frontului Salvarii Nationale (care grupa politicienii de stanga – n.n.). La un moment dat, structura sindicala s-a spart si o parte a ei s-a transformat in CSDR, un sindicat condus de Ciorbea si apropiat de CDR, opozitia de la acea vreme. Mai departe, sindicalistul Victor Ciorbea a fost remarcat de Corneliu Coposu si astfel el a ajuns fruntas al PNTCD.
Adrian Nastase, primul sef de guvern acuzat de coruptie
Fost premier si ministru de Externe, liderul PSD in varsta de 58 de ani si-a capatat renumele public ca omul care a condus Romania in perioada 2000-2004, dar si prin numeroasele scandaluri in care a fost acuzat de coruptie. Sub mandatul sau, Romania a fost primita in NATO, in primavara lui 2004 si a incheiat negocierile de aderare la UE la sfarsitul aceluiasi an. Directia Nationala Anticoruptie (DNA) are deschise zece dosare penale pe numele lui, conform raportului Comisiei Juridice a Camerei Deputatilor. In prezent deputat, Nastase nu a ajuns inca sa fie judecat in aceste cauze, multe dintre dosarele lui fiind trimise inapoi procurorilor pentru refacere, in urma unor decizii ale Curtii Constitutionale. El a beneficiat ulterior si de protectia Parlamentului, care a refuzat anul acesta sa permita cercetarea sa penala.
Pentru tanarul deputat PSD Victor Ponta, Nastase reprezinta un maestru, fiind omul care l-a convins sa intre in politica: „Este cel mai eficient si profesionist politician din ultimii ani. Are prestanta si impune respect, nu iubire, ceea ce este o mare calitate”. Rafinamentul lui Nastase nu il face insa pe istoricul Armand Gosu sa uite una dintre realizarile negative ale lui Nastase: „Sub Nastase s-a certificat victoria nomenclaturii si a Securitatii in tranzitia romaneasca. Nastase le-a ancorat in Europa, dupa ce au terminat de impartit economia si privatizarile”. Claudiu Lucaci, fostul purtator de cuvant al premierului Nastase, il vede ca pe un strateg razboinic, in spiritul oriental al lui Sun Tzu, caruia ii place sa conduca oamenii asa cum ar conduce o armata. „Este un adept al artei razboiului. Lui Adrian Nastase ii place sa substituie arta conducerii cu arta razboiului, cu alte cuvinte a conduce nu este doar management, este si un pic de razboi”, a spus Lucaci in cartea „Vocile puterii”, scrisa de Adriana Saftoiu.
Istoricul Armand Gosu considera ca fostul premier a pierdut teren in politica pentru ca „s-a dovedit foarte rapace” si a ramas perceput de public ca aflandu-se inca in umbra lui Ion Iliescu. „Cand a avut sansa sa ajunga pe picioarele lui, a pierdut presedintia in 2004. Reprezinta mai degraba latura nomenclaturii de nivel doi–trei, a baietilor care cochetau cu Securitatea, dar nu au fost compromisi sub Ceausescu”, crede Gosu.
Laszlo Tökes a adus schimbarea din 1989
„Simpatic sau nu, revolutia a pornit de la Laszlo Tökes”, spune senatorul UDMR Gyorgy Frunda, devenit intre timp adversarul pastorului reformat de la care a pornit Revolutia din 1989. Evacuarea acestuia din cauza opozitiei pe care a afisat-o fata de autoritatile comuniste a constituit pretextul izbucnirii revoltei populare de la Timisoara. In ciuda taberelor politice diferite din care fac parte, Frunda este convins ca Laszlo Tökes, acum in varsta de 56 de ani, „a fost si ramane o personalitate emblematica” fiindca „a avut curajul si si-a asumat responsabilitatea de a se implica in Revolutie”, insa mentioneaza ca „parcursul sau ulterior trebuie rupt de evenimentele din ‘90”.
Pentru Bakk Miklos, profesor de stiinte politice la Universitatea Babes-Bolyai, prezenta lui Tökes pe scena politica romaneasca a fost importanta din doua puncte de vedere. In primul rand, „pentru societatea romaneasca, Tökes face parte dintre oamenii care reprezinta schimbarea adusa de anul 1989”. In al doilea rand, pentru comunitatea maghiara, Laszlo Tökes reprezinta „o optiune traditionalista si mai de dreapta decat UDMR, care prin coalitiile pe care le-a facut a devenit mai centrista”. Gyorgy Frunda il caracterizeaza pe Laszlo Tökes ca fiind „o personalitate autoritara, care a vrut sa domine UDMR in timp ce, in Uniune, erau persoane care doreau sa fie tratate de la egal la egal, si nu sa le fie cineva deasupra”. Bakk Miklos explica acest tip de „autoritarism” mai degraba ca o modalitate prin care „pastorul Tökes refuza sa recurga la compromisuri in fiecare zi”.
Gyorgy Frunda sustine insa ca pastorul reformat nu se mai bucura acum nici de influenta, nici de popularitatea pe care le avea la inceputul anilor ‘90 deoarece „si-a folosit capitalul politic in scop personal. In ‘90, daca Tökes ar fi mizat pe alta carte, ar fi putut deveni liderul de necontestat al comunitatii maghiare”. Tökes impreuna cu un grup de tineri reformatori s-au separat de UDMR inaintea alegerilor din 2004, constituind Partidul Civic Maghiar (PCM). Profesorul Bakk crede ca desi ruptura intre UDMR si Laszlo Tökes nu mai poate fi reparata, ar putea fi posibila o colaborare care ar aduce „o optiune mai clara pentru dreapta in sanul comunitatii maghiare”.
Mugur Isarescu, tehnocratul salvator
Cariera postrevolutionara a lui Mugur Isarescu a inceput in 1990, o data cu desemnarea sa ca guvernator al Bancii Nationale a Romaniei (BNR). Mandatul sau la BNR a fost intrerupt pentru un an, in intervalul 1999-2000, cand a fost numit de Emil Constantinescu prim-ministru al Romaniei. Spre sfarsitul scurtului sau mandat de premier, Isarescu a candidat ca independent in alegerile prezidentiale, dar nu a ajuns in cel de-al doilea tur de scrutin. Dupa castigarea alegerilor de catre Ion Iliescu si PSD, Isarescu s-a intors la BNR, ocupand si astazi postul de guvernator. Meritele recunoscute ale premierului Isarescu sunt salvarea Romaniei de la incapacitatea de plata; accelerarea procedurilor de aderare la UE, prin preluarea in legislatie a acquis-ului comunitar si prin intensificarea contactelor cu Bruxelles-ul; adoptarea strategiei economice pe termen mediu necesara integrarii in UE, sustinuta de toate partidele.
In plus, in timpul mandatului sau de premier, Romania a inregistrat crestere economica, iar BNR a inceput sa-si refaca rezervele de bani secatuite de platile externe. Politologul Cristian Parvulescu sustine ca, in ciuda acestor merite, Isarescu a avut o prestatie politica neconvingatoare. „Mugur Isarescu, demnitarul roman cu cea mai lunga cariera in structurile statului, este un tehnocrat aruncat la un moment dat in lupta politica la indemnul unor politicieni aventurosi”, considera Parvulescu. Isarescu a fost „o solutie de compromis pentru a se iesi din blocajul constitutional aparut dupa demiterea fostului prim-ministru Radu Vasile”, explica Parvulescu. Politologul spune ca, desi candidatura lui Isarescu la prezidentialele din anul 2000 ar fi trebuit sa salveze CDR, acest lucru nu s-a intamplat: „Candidatura sa ca independent a fost neconvingatoare si a facilitat reintoarcerea PSD la putere.
Nici Isarescu, ca independent, nici Theodor Stolojan, candidatul PNL, nu ar fi putut asigura salvarea CDR”. Totusi, chiar daca a ocupat doar un an postul de premier, Isarescu a cautat sa repare, ca guvernator, politicile economice ale guvernelor. „BNR a tinut de multe ori loc de Guvern, pentru ca politica monetara a trebuit sa tina locul celei fiscale”, spune economistul Liviu Voinea.
Alexandru Paleologu, „ambasadorul golanilor”
„Laudele, orale sau scrise, aduse cuiva, cu cat sunt mai dezinteresate si mai drepte, cu atat folosesc mai putin celui laudat, a carui rasplatire si inaintare mai mult le stanjenesc”, scria Alexandru Paleologu (1919-2005), om politic, eseist si critic literar, in cartea sa de capatai, „Bunul simt ca paradox”. O personalitate sarmanta, spiritual si foarte fin, asa il caracterizeaza prietenii si familia pe Alexandru Paleologu, cunoscut si drept „Conu’ Alecu”. Scriitorul Stelian Tanase, primul caruia Alexandru Paleologu i s-a confesat despre episodul sau colaborationist, povesteste ca in timp ce-si marturisea pacatele „a inceput sa planga. si-a asumat ceea ce a facut si i-a parut foarte rau. Nu a fost un om rau, iar reactia lui este cea a unui om de onoare – asta facea si maretia lui”. Toader Paleologu, care a cercetat dosarul de securitate al tatalui sau, ne-a spus ca intr-adevar „a semnat un angajament in 1964 in inchisoare”, dar ca „notele sunt putine la numar si benigne”.
De aceea, Toader Paleologu ne-a spus ca intentioneaza sa publice, intr-o carte, toate notele date de tatal sau, precum si cele scrise despre el. Alexandru Paleologu este in istoria recenta a Romaniei primul care-si recunoaste public colaborarea cu Securitatea, iar „prezenta lui in politica a insemnat posibilitatea de a ne transmite cunostinte legate de acele vremuri pe care altfel le-am fi cunoscut numai din carti”, sustine Tanase.
Dupa Revolutie, Alexandru Paleologu a fost numit ambasadorul Romaniei la Paris, insa este demis in iunie 1990, dupa ce a pactizat explicit cu demonstrantii din Piata Universitatii, numiti de Iliescu „golani”. Solidarizarea cu acestia (si titlul de „ambasador al golanilor” pe care si l-a asumat), „demonstrand in acest fel impotriva propriului guvern”, a fost socotita, dupa cum isi aminteste Tanase „teribilista pe moment, insa mai tarziu lumea a inteles ca era necesara”.
Fiul sau, Toader Paleologu, spune ca acest gest „a ramas memorabil pentru societatea romaneasca deoarece a contat foarte mult felul in care a renuntat la acea postura, asumandu-si conflictul cu Ion Iliescu”.
Constantin „Ticu” Dumitrescu, autorul legii deconspirarii Securitatii
Principalul merit postrevolutionar al fostului detinut politic Ticu Dumitrescu a fost elaborarea Legii pentru deconspirarea fostei Securitati, cunoscuta si sub numele de Legea Ticu. Proiectul sau politic, care prevedea si introducerea lustratiei, a fost criticat vehement de politicieni si introdus doar partial.
Pentru analistul politic Cristian Parvulescu, fostul senator Constantin Ticu Dumitrescu a fost un personaj necesar in politica romaneasca, „o constiinta vie, un luptator care a invitat la reflectie”. „Ticu Dumitrescu a incercat, insa nu a reusit in totalitate sa aduca problema fostei Securitati in atentia publica, deoarece nu a avut sprijinul politic necesar pentru legea sa. Aceasta lege a aparut tarziu, in 2005, si a fost destul de imprecisa pentru a avea vreun efect politic”, apreciaza Cristian Parvulescu.
El insusi fost detinut politic inainte de 1989, academicianul Alexandru Zub il priveste pe Ticu Dumitrescu drept un om care a jucat un rol foarte important in reconstituirea PNT de dupa 1989. „Este printre putinii care si-au pastrat un discurs rectiliniu, valabil”, spune istoricul de la Iasi. Zub remarca si el cu regret reusita partiala a Legii Ticu, intrata sub efectul tipic romanesc „unde dai si unde crapa”: „Legea lansata de el nu a reusit si a fost o mare tristete pentru noi toti. Nu a dus la deconspirarea Securitatii, ci la o vanatoare de vrajitoare in randul victimelor si informatorilor”. In varsta de 80 de ani, Ticu Dumitrescu a fost condamnat inainte de 1989 la inchisoare si la munca silnica de comunisti, de doua ori: intre 1949 si 1953 si intre 1958 si 1964. Intre cele doua perioade de detentie a trait cu domiciliu fortat.
A fost urmarit de Securitate si arestat din cauza originii sale sociale „nesanatoase, de mic burghez”, dar mai ales pentru apropierea sa fata de Partidul National Taranesc. Dupa 1989, Dumitrescu a fondat Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania si a intrat in politica alaturi de PNT si Corneliu Coposu, ajungand senator. S-a retras in 2003 din viata politica si a ramas membru al Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS).
