"Invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Pactului de la Varsovia constituie o mare greseala si o amenintare pentru pacea din Europa, pentru soarta socialismului in lume si este o zi a rusinii pentru miscarea revolutionara. Nu exista nici o justificare si nu exista nici un motiv care sa faca admisibila, fie si numai pentru o clipa, ideea unei interventii in treburile interne ale unui stat socialist fratesc. a…a Nici un strain nu are dreptul de-a spune ce forma trebuie sa capete construirea socialismului".
Mai mult decat o declaratie care a cucerit cea mai larga parte a intelectualitatii si a facut-o sa se inscrie in PCR si mai mult decat atitudinea care a determinat venirea celui dintai presedinte american pe teritoriul romanesc, cuvintele citate mai sus ilustreaza culmea si totodata sfarsitul a probabil celui mai interesant deceniu din dainuirea regimului comunist in Romania. Un deceniu care incepe in 1958, o data cu retragerea trupelor sovietice din Romania si sfarseste, in chip paradoxal, in aceeasi zi in care cunoaste punctul cel mai fierbinte: discursul lui Nicolae Ceausescu din balconul Comitetului Central al PCR, la 21 august 1968. Acest deceniu se traduce printr-o curajoasa politica de independenta in raport cu URSS si un dialog purtat abil cu parteneri externi altminteri dificil de conciliat (tarile arabe si Israel, Est si Vest).
Cat de mult si-a convins Ceausescu interlocutorii ramane in continuare un fapt disputabil. Ce ramane cert este ca presedintele american Richard Nixon a venit in Romania, Ceausescu s-a intanit cu Papa Paul al VI-lea la Roma si, intr-un gest de curtoazie rarissim, Regina Elisabeta a Marii Britanii l-a invitat sa o insoteasca in plimbarea cu caleasca regala. La fel de cert ramane insa si faptul ca dupa o relativa destindere, in plan intern, stalinismul a ramas in substanta nealterat: cultul personalitatii impins la paroxism, iar cenzura inasprita.
Inceputurile
Istoria regimurilor comuniste scrisa din perspectiva luptei pentru supravietuire sau a eforturilor de conservare a liderilor politici reprezinta, fara doar si poate, o receptare justa a trecutului recent. Problema ramanerii la putere se transeaza de la stat la stat, in nuante specifice contextului, insa devine o chestiune reala pe agenda fiecarui stat imediat cu moartea lui Stalin in 1953 si mai ales dupa discursul secret de la al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, citit de Nikita Hrusciov. Destalinizarea lansata cu acest prilej si dorinta ramanerii la post devin doua situatii dificil daca nu chiar cu neputinta de pus impreuna.
In final, balanta trebuie sa incline ori spre destalinizare, adica schimbare de lideri, ori spre pastrarea liderilor si deci atenuarea destalinizarii. In Romania, chestiunea se transeaza intr-un mod cu totul specific care face, pe de o parte, aparenta destalinizarea si autentica conservarea leadershipului politic, iar pe de alta parte, confirma trecerea in plan secund a intereselor nationale. Mai precis, in Romania, poate mai evident decat in orice alt stat situat in sfera de influenta sovietica, nu atat interesele economice si politice au prevalat, cat "lupta inversunata pentru pastrarea puterii politice" (Florin Constantiniu).
Indiferent insa de motivatie, independenta fata de URSS si neutralitatea in raport cu disputele din universul comunist sunt cartile jucate iscusit de catre elita politica pe intinderea unui deceniu (1958 – 1968). Preludiul a fost dat de lichidarea in decursul anilor 1954 – 1956 a Sovrom-urilor, societati cu participatie egala romano-sovietica. Infiintate in 1945, sub motivul propagandistic al ajutorului acordat de catre URSS, Sovrom-urile au deschis canale de imixtiune a Moscovei, evident, in economia romaneasca in beneficiul acesteia. Revolutia petrecuta la Budapesta in octombrie 1956, cu toata amenintarea fata de Romania prin efectul contagiunii (in special datorita frontierei comune si a prezentei minoritatii maghiare din Transilvania), a sfarsit prin a recompensa Bucurestiul pentru credinciosia fata de Moscova: retragerea, doi ani mai tarziu, a trupelor sovietice.
Evenimentul, desi neglijat adesea, are o mare importanta in masura in care traditional politica sovietica s-a orientat dupa principiul ca URSS exista oriunde cu fiecare soldat. Singur comportamentul exemplar al Romaniei in chestiunea revolutiei maghiare nu explica de ce trupele sovietice au fost retrase cu relativa usurinta si doar in Romania. In egala masura, autorii pun acest fapt pe seama politicii de coexistenta dintre cele doua parti ale cortinei de fier, a relativei credibilitati castigate de Hrusciov in Occident, precum si a absentei unei granite comune cu lumea libera sau o tara membra NATO (Ratiu, p. 51).
O data obturate canalele de ingerinta economica si militara a Moscovei, Bucurestiul construieste premisa evadarii din aplicarea conceptului internationalismului proletar. Cu toate acestea, doua dezvoltari internationale par sa puna in primejdie aspiratiile de autonomie a Romaniei. In primul rand, este vorba de o tendinta comuna in Est, dar si in Vest, favorabila globalizarii economice. In Vest, globalizarea economica si-a gasit formula in existenta Organizatiei Economice a Carbunelui si Otelului (1951). In Est, lucrurile au stat altfel. Daca Sovrom-ul a reprezentat un raport bilateral romano-sovietic, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) infiintat in 1949 ca replica la planul Marshal de reconstructie post-belica a Europei (de Vest pentru ca Est-ul l-a refuzat) viza incepand cu sfarsitul anilor 50 o integrare a economiilor nationale.
In al doilea rand, este vorba de conflictul ideologic chino-sovietic, izbucnit in 1957 ca urmare a politicilor hruscioviste percepute la Beijing ca abatere nepermisa de la linia dogmatica a marxism-leninismului, dar si ca o consecinta a indelungatelor dispute privind frontiera dintre cele doua state, dispute care dateaza din vremea tarismului. Se crede ca revalorizarea catre sfarsitul anilor 50 a CAER-ului dupa aproape un deceniu de "uitare" si functionare decorativa vine ca o solutie la fisura periculoasa creata in blocul comunist. Reintoarcerea la solutia CAER presupunea sporirea atributelor supranationale in coordonarea economiilor nationale (Frunza, p. 436) si diviziunea regionala a muncii in urma careia Romania si Bulgaria urmau sa functioneze ca gradini de zarzavat, iar Polonia, Ungaria si Cehoslovacia ca platforme industriale (ibid, p. 440).
Pretextul economic
In afara pericolului reprezentat de intarirea CAER fata de "achizitiile" recente (retragerea trupelor sovietice si desfiintarea Sovrom-urilor), conflictul sino-sovietic punea Romania in fata a doua tipologii de construire a socialismului: internationalismul proletar sub "sceptrul" Moscovei si dezvoltarea pe cai proprii, cvasi-autarhica a Beijing-ului. Cu implicatii societale largi, escaladarea conflictului gasea Romania intr-un efort ponderat, dar sustinut de constructie a national-comunismului. Asadar, ceea ce parea sa distruga nu a facut in profunzime decat sa intareasca.
Sub masca echidistantei in relatie cu Moscova si Beijing (se spune ca atunci cand delegatia romana a fost intrebata de partea carei tabere se afla, a raspuns "de partea marxism-leninismului") si a incercarilor de mediere a unei solutii comune, Bucurestiul alese drumul deschis in 1956 si 1958: independenta si suveranitatea. Prima piatra de incercare a acestei aspiratii a stat in raspunsul la provocarea Moscovei prin CAER. Doua secvente ale instigarii moscovite sunt de indentificat: diviziunea muncii in urma careia Romania urma sa se ocupe de agricultura si construirea uniunilor interstatale tehnico-productive de ramura. La prima dintre ele, Romania a sfidat prin construirea combinatului siderurgic de la Galati si ridicarea in parteneriat romano-iugoslav a hidrocentralei de la Portile de Fier, inaugurata cu fast in 1963 (ibid, p. 441).
In ce priveste a doua secventa, de interes pentru Romania a fost asa-numitul plan Valev, lansat in 1964, in urma caruia urma sa se construiasca complexul interstatal "Dunarea de Jos" cuprinzand regiuni din Romania, Bulgaria si URSS. Cota de participare a fiecarui stat era de 100.000 km2 (9 milioane de locuitori), 38.000 km2 (2 milioane) si, respectiv, 120.000 km2 (700.000). In final, conform studiului lui E.B. Valev, "complexul teritorial de productie al Dunarii de Jos" insuma o suprafata de 260.000 km2 si o populatie de 12 milioane de locuitori. Acest proiect a dat masura adevaratei directii de dezvoltare a CAER: o globalizare regionala centralizata, construirea unui complex economic arbitrar, in afara oricarei considerari a problemelor teritoriale inerente statelor din sfera sovietica dupa logica ca frontierele pot fi modificate in functie de imperativul dezvoltarii economice (G. Preda in Rusan, pp. 501 – 503).
Fragmentarea economiei nationale devenea, in acest fel, cel dintai efect al propunerii curpinsa in planul Valev (ibid, p. 506). Pentru a doua oara, asadar, interesele Romaniei pentru o industralizare rapida se lovesc de insinuarile sovietice pentru specializare economica zonala. De aceasta data, raspunsul Romaniei vine cu fermitate in randurile a ceea ce se cheama "Declaratia din Aprilie", adoptata de CC al PMR in 1964.
Urmarile politice?
Ce pare interesant de subliniat este ca adoptarea declaratiei nu serveste drept document programatic al regimului comunist care sa legitimeze pe viitor actiuni conforme cu spiritul acesteia. Mai curand, declaratia reformuleaza intr-un mod sistematic practici anterioare ale regimului dejist. Nimeni n-ar trebui sa se astepte, de pilda, ca abia dupa 1964 legaturie cu Occidentul sa fie reluate dupa o pauza de 17 ani. Dimpotriva, gheata fusese sparta inca din 1959 prin vizita lui Maurer la Paris. La fel de bine, adoptarea declaratiei gaseste Romania deja angrenata in derusificare (limba rusa devine optionala, Institutul Maxim Gorki se transforma in Facultatea de Slavistica, Muzeul Romano-Rus devine Muzeul Literaturii Romane, Editura Cartea Rusa se redenumeste Editura pentru literatura universala), iar normalizarea relatiilor cu Iugoslavia se intamplase inainte prin intalnirea bilaterala Dej – Tito.
In ciuda acestei inconsecvente specifice spiritului comunist (nu altfel a fost cazul doctrinei Brejnev), relevanta documentului discutat este ca deschide drumul urmarilor politice ale unui conflict ce debutase in sfera unui rationament economic si totodata face public conflictul romano-sovietic ale carui radacini se intind spre anul mortii lui Stalin, dar care nu capata contururi clare decat dupa retragerea trupelor sovietice. La fel de mult trebuie spus ca declaratia care incununeaza practici de tipul "incearca si vezi ce se intampla" defriseaza drumul lui Ceausescu, ca succesor intr-un anume fel neasteptat al lui Dej, catre consolidarea propriei puteri. Din acest motiv cultul personalitatii si captivitatea gandirii nu se explica decat partial prin vizita dictatorului in Coreea de Nord si elaborarea tezelor din iulie. In fapt, fara aceste dezvoltari speculate intr-un mod dibace al caror singur "merit" este de a fi prins in capcana gandirea autonoma, singurul adversar redutabil al proiectului socialist, pare greu de crezut ca anii de dupa 1971 ar fi avut acelasi profil.
Primul an sau mai precis cele dintai cinci luni de domnie a lui Nicolae Ceausescu sunt dedicate unei diversiuni interne: in luna mortii lui Dej, junele secretar general redenumeste Partidul Muncitoresc Roman in Partidul Comunist Roman si Republica Populara Romana in Republica Socialista Romana. In mai declanseaza un proces de demitizare a predecesorului sau (bagatelizarea rolului jucat de acesta in timpul grevei de la Grivita din 1933) care nu se va incheia decat trei ani mai tarziu cand se produce reabilitarea lui Lucretiu Patrascanu (culmea perversitatii, la pachet cu Teohari Georgescu) si blamarea lui Dej si a lui Draghici, ministrul responsabil cu gulagul romanesc.
In fine, in iulie instaureaza principiul conducerii colective prin numirea lui Chivu Stoica ca presedinte al Consiliului de Stat, un alt atac la practica dejista a conducerii unipolare. In orice caz, la practica denuntata nu va reveni decat atunci cand va deveni tot mai sigur pe el: pentru inceput doi ani mai tarziu cand conferinta nationala a partidului il insarcineaza cu presedintia guvernului, iar in 1972 i se mai adauga si functia de sef al statului.
Concomitent cu reorganizarea interna, din 1966 si pana in 1968 Romania sub Ceausescu se vede implicata intr-o serie de gesturi care ii procura un loc singular in "familia" socialista. O data transata chestiunea integrarii economice pe parcursul ultimilor cinci ani ai domniei dejiste, Romania abordeaza frontal chestiunea cresterii contributiei financiare la Organizatia Tratatului de la Varsovia, cel din urma instrument formal de control sovietic al Europei de Est, cu toate ca tendinta se indrepta catre transformarea acesteia in for de dezbaterere si deliberare colectiva a politicilor. Dupa cum istoricul David W. Paul subliniaza, modificarea pozitiei sovietelor catre cresterea rolului Tratatului de la Varsovia ca instrument de control are loc pe fondul intereselor opuse fata de Germania de Vest ale Tierului de nord (compus din Polonia, Germania de Est si intr-o oarecare masura Cehoslovacia) si ale Tierului de sud (Romania inclusa).
Astfel daca prima grupare dorea o linie mai dura ca urmare a chestiunii teritoriale nerezvolate, cea de-a doua se gasea intr-o depina stare de indiferenta fata de chestiunea teritoriala si, mai mult, interes fata de relatii comerciale. In al doilea rand, pozitia sovietica se reformuleaza ca reactie la implicarea tot mai vizibila a americanilor in Vietnam. Ambele circumstante solicita un efort financiar sporit. Neavand nici un interes direct in oricare din cele doua subiecte, Romania blocheaza intarirea organizatiei militare. Ba mai mult, intr-o cuvantare rostita pe 7 mai 1966 pe care unii autori o situeaza inaintea celei din balconul CC de doi ani mai tarziu, Ceausescu reia o serie de probleme in diferendul romano-sovietic, plecand de la controlul politic din timpul Cominternului si pana la chestiunea teritoriala a Basarabiei si Bucovinei de Nord, doua teritorii rapite prin dictat in 1940. Al doilea gest singular al Romaniei este recunoasterea in ianuarie 1967 a Germaniei de Vest si restabilirea relatiilor comerciale.
Inca o data, abilitatea diplomatiei romane reiese din felul in care a speculat in folosul propriu conceptul Ostpolitik (al coexistentei pasnice) lansat de cancelarul vest german Willy Brandt. Fata de criza din Orientul Mijlociu, Romania anului 1967 este din nou singura tara a blocului de rasarit care refuza sa semneze documentul de condamnare a "agresiunii" israeliene asupra lumii arabe. In vreme ce restul statelor au intrerupt relatiile diplomatice cu Tel-Aviv-ul (inclusiv Iugoslavia), Romania s-a mentinut pe o pozitie neutra. La fel de rebel a fost si gestul de a bloca in timpul "conclavului" de la Belgrad din septembrie 1967, initiativa unui ajutor multilateral acordat tarilor arabe.
In ciuda anvergurii considerabile (cel putin la prima vedere) a "disidentei", pozitia Romaniei nu vine din neant. Modelul "opiniei separate" cunostea deja un precedent in cazul iugoslav si oarecum polonez. In plus, escaladarea conflictului sino-sovietic a hranit curajul romanesc de a recurge la ceea ce in conditii "normale" ar fi insemnat suicid politico-militar. Istoricul american David W. Paul este de parere ca Romania a avut multe de invatat (si a stiut sa o faca!) din lectia revolutiei maghiare din 1956. Aspiratiile lui Nagy la independenta si autonomie coincideau cu cele ale lui Dej numai ca primul a facut imprudenta de a declara intr-un mod deschis neutralitatea si abandonarea Tratatului de la Varsovia. Gratie practicii dejiste, Ceausescu, spre deosebire de Dubcek, a inteles din lectia maghiara ca schimbarile in blocul sovietic trebuie sa se faca gradual si discret, aspecte a ceea ce ar putea sa insemne naturalete.
Primavara la Praga si Bucuresti
Primaverile petrecute la Praga si Bucuresti coincid pentru ca la un anumit moment sa se separe. Alegerea slovacului cu intentii reformiste Alexander Dubcek ca secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac la 5 ianuarie 1968 l-a asezat in fata a doua tipuri de reforma: reforma economica, brevetata de Ungaria in 1956 si separarea ideologica in politica externa, dar monopol intern al partidului pastrat neschimbat, practica patentata de Romania incepand cu 1958 (Cioroianu, p. 139). Cele doua momente au coincis pentru ca ambele state se gaseau deja pe drumul reformei, iar reforma pornea de la varf catre baza si s-au separat ca intre cele doua modele, Dubcek a parut ca-l alege pe cel dintai, cu singura diferenta ca la presiunea intelectualitatii conceptul cehoslovac al "socialismului democratic" absoarbe si o componenta a reformei politice care nu face decat sa grabeasca interventia sovietica, la fel ca si in cazul Ungariei 12 ani mai inainte.
Sugereaza acest lucru ca modelul romanesc al reformei este cel mai reusit? In mod sigur nu deoarece in cazul Romaniei nici nu se poate vorbi de reforma, ca atare insasi livrarea Romaniei ca paradigma de reforma trebuie pusa la indoiala (altfel, nici nu se poate explica de ce Romania nu figureaza printre cele 5 comunisme discutate in orice efort de cartografiere a destinului marxist-leninist: URSS, Iugoslavia, China, Cehoslovacia si Cuba). In concluzie, pare putin plauzibila ipoteza ca Dubcek a avut de ales intre doua tipuri de reforma. Ca un banal exercitiu contrafactual de discutare a istoriei, as crede ca fara presiunea strazii reforma economica lansata la Praga ar fi avut sanse de izbanda sau cel putin de evitare a interventiei sovietice. Dar, din nou, o intrebare tulbura acest tip de judecata: este cu putinta decuplarea reformei economice de cea politica?
In masura in care se accepta ca cea mai importanta lectie a primaverii de la Praga este imposibilitatea reformarii (deci a oricarui tip de reforma) comunismului, oricine poate deduce ca mai devreme sau mai tarziu o reforma economica trebuie dublata de una politica pentru ca ambele cer existenta libertatii. Este premisa pe care unii o asuma astazi si in cazul Chinei atunci cand se intreaba asupra viitorului pe care comunismul il are in aceasta tara. La scurt timp dupa intalnirea bilaterala Dubcek – Tito, pe 15 august Ceausescu se bucura de probabil cea mai grandioasa primire de catre omologul sau cehoslovac (J. Hoppe in Rusan, pp. 738 – 739). Sensul acesteia era inevitabil acela de a face proba unei aliante stranse (cu toate ca nu a fost perfectata in niciun tratat bilateral) si de a-l scoate pe Ceausescu din propria izolare (ibid., p. 739).
Izolarea Romaniei in interiorul blocului sovietic (ramane de vazut daca acest lucru se intampla ca urmare a tipului de politica de independenta promovat de Bucuresti) reflecta cu acuratete o stare de fapt: Romania nu a fost invitata la conferintele de la Bratislava (unde Moscova si-a pus in tema aliatii cu privire la discutiile cu Praga purtate la Cierna) si Dresda in timpul careia Dubcek a dat seama asupra procesului de liberalizare (ibid, p. 804), iar Ceausescu nu a aflat decat dupa ce evenimentul invaziei sovietice se produsese in locurile cele mai importante (ocuparea aeroportului din Praga si controlarea canalelor de comunicatie din timpul noptii de 20 spre 21 august), cu toate ca aceasta posibilitate se discuta inca din iulie. si atunci inseamna ca rumorile legate de o posibila interventie sovietica in Romania pentru luna octombrie sau noiembrie n-au fost altceva decat un razboi psihologic de domolire a entuziasmului ceausist?
Probabil ca da. In afara argumentelor enuntate anterior, este sigur ca Brejnev, in ciuda doctrinei lansata la aproape o luna de la invazie, nu ar mai fi riscat o actiune similara asupra unei alte tari dupa ce gestul sau anterior a atras reprobatiunea celei mai mari parti a partidelor comuniste (inclusiv din lumea libera) si care pe termen lung a dat una dintre loviturile cele mai puternice doctrinei marxism-leninsmului. Un al treilea posibil scenariu care explica atitudinea rebela a PCR ca o creatie a KGB-ului care l-a instrumentalizat pe Ceausescu in vederea obtinerii unor avantaje rezultate din creditul de incredere acordat de lumea capitalista. Pe langa aportul financiar, in opinia autorilor unui astfel de scenariu, vigilenta scazuta asupra Romaniei reprezenta o sansa pentru cresterea spionajului romanesc in lumea libera. Probabil ca un raspuns la un astfel de scenariu va fi obtinut in masura in care cercetatorii vor conveni asupra proportiei in care diplomatia romana a acelui timp a reusit sa pacaleasca occidentul.
Altfel spus, ramane de vazut cat de serios si sincer a fost schimbul de vizite Nixon – Ceausescu, de Gaulle – Ceausescu, intalnirea Papei cu dictatorul si plimbarea acestuia cu Regina Marii Britanii.
Serioasa sau nu, amenintarea sovietica si posibilitatea de putsch impotriva liderului roman a fost luata in serios de catre acesta: la nici o saptamana de la celebrul discurs, la Brasov secretarul general rosteste un altul mult mai impaciuitor. In anii urmatori intreprinde o serie de actiuni menite sa-i largeasca baza de rezistenta (ca un singur exemplu, construirea Transfagarasanului, soseaua care astazi se bucura de prestigiul de a trece pe la cea mai mare altitudine din Europa, ieri era gandita de a facilita refugiul dincolo de munti in cazul unui atac asupra Bucurestiului).
Diriguirea cursului romanesc si readucerea acesteia in zona de control sovietic s-a facut, printre altele, folosind o metoda draga Kremlinului: exploatarea minoritatilor. Din acest punct de vedere, exista o asemanare clara intre criza de natura etnica a Cehoslovaciei si chestiunea Transilvaniei. Sprijinul generos oferit de Budapesta in cazul unei interventii militare in Romania cerea, in schimb, Transilvania or lucrul acesta periclita baza nationalista pe care PCR-ul si-o asuma (ibid, p. 813).
Concluzii
Una peste alta, daca din experienta maghiara din 1956 Ceausescu a inteles ca delimitarea de Moscova trebuie facuta firesc (sensul acestui termen a fost explicat anterior), cazul cehoslovac l-a invatat ca independenta nu conduce la libertate, iar discursul despre aceasta care nu a lipsit nici macar in ultimele clipe ale domniei reprezinta cel mai inocent aliat (ibid, p. 806). Intr-adevar, cu toate ca Cehoslovacia si Romania s-au vazut deopotriva in fata aceluiasi pericol, diferenta cruciala dintre cele doua a reiesit din faptul ca in vreme ce prima a pornit de la reforma catre obtinerea independentei, cea din urma a plecat de la independenta spre reforma. Felul in care cele doua state au evoluat arata inechivoc ca daca reformele cer la un moment dat independenta, nu intotdeauna independenta cere reforme.
Constatarea de mai sus se sprijina pe cateva practici diferite atat in forma cat si in esenta dintre Romania si Cehoslovacia. Incepand cu 1964, Romania se angajeaza intr-o politica externa independenta care a insemnat relatii privilegiate la est cu China si Iugoslavia, iar la vest cu Franta si SUA. In raport cu CAER, Bucurestiul a refuzat aportul de materii prime de baza pe care proiectul avansat de integrare economica le cerea. In plan extern, Cehoslovacia a adoptat linia unei docilitati aproape unice in blocul sovietic. Nici macar Dubcek nu a sustinut altceva, dar pozitia sa era subminata de practica si riscurile acesteia. In plan intern, Romania a ramas o tara socialista model: rolul de capatai al partidului-stat in societate nu a fost pus nici o clipa in discutie, iar orice act de gandire contra celei oficiale implica o problema psihica (din acest punct de vedere, diferenta dintre Dej si Ceausescu nu a fost decat de metoda).
Discursul despre independenta a inlocuit cea mai mare parte a nevoii de reflectia asupra partidului in noile circumstante. Nu acelasi lucru se poate spune despre Cehoslovacia unde reforma economica a izvorat din problemele traiului de zi cu zi. Astfel, adepti ai reformei nu au devenit doar persecutatii vechiului regim, dar si cei neprioniti. La fel de mult, sustinatorii acesteia nu au fost doar autorii ei, adica cetatenii cultivati, dar si necultivatii. In fine, la stringenta reformei s-a raliat o larga baza sociala si profesionala (J. Hoppe in Rusan, p. 736).
Bibliografie
– CIOROIANU, Adrian, Focul ascuns in piatra, Ed. Polirom, Iasi, 2002.
– CONSTANTINIU, Florin, O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers enciclopedic, Bucuresti, 1997.
– FRUNZa, Victor, Istoria stalinismului in Romania, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990.
– RATIU, Ion, Romania de astazi, Ed. Condor, Bucuresti, 1990.
– RUSAN, Romulus (editor), Anii 1961 – 1972: tarile Europei de est, intre sperantele reformei si realitatea stagnarii, Ed. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2001.
