Cand ministrul Economiei, Varujan Vosganian, a declarat, saptamana trecuta, ca Romania sprijina proiectul gazoductului South Stream, pe care doreste sa il construiasca Gazprom, si ca este gata sa i se alature daca va fi invitata de Moscova, am inteles dimensiunea stanjenelii cu care Comisia Europeana a respins nominalizarea acestui personaj dezolant pentru un post de comisar. Vorbim, desigur, despre acelasi Vosganian care cerea CSAT sa ia in discutie legea de salarizare a profesorilor si care acum, cu de la sine putere, s-a aratat pregatit sa rastoarne strategia energetica a tarii si conceptia de securitate nationala dintr-o singura lovitura.
Pentru ca exact asta ar insemna o alaturare a Romaniei la proiectul gazoductului South Stream: o lovitura mortala data proiectului european Nabucco si securitatii energetice a Europei. Directorul Transgaz, Ioan Rusu, compania romaneasca parte a concernului Nabucco, ar fi afirmat cu acelasi prilej ca cele doua proiecte nu sunt concurente si ca Gazprom ar putea deveni fara nici o problema proprietarul tronsonului South Stream care ar urma sa traverseze Romania.
Daca am inteles bine, Vosganian isi intemeiaza consideratiile geopolitice si geostrategice pe invataturile obtinute de Ioan Rusu la intalnirea de pe 16 octombrie pe care a avut-o la Moscova cu seful Gazprom, Alexei Miller, si cu vicepresedintele acestuia, Alexander Medvedev, in prezenta ambasadorului nostru in Rusia, Constantin Grigorie. O sursa buna si politic competenta acest Rusu, avand in vedere ca pana anul trecut se ocupa cel mult cu politica de transferuri a echipei de fotbal Gaz Metan Medias.
Lasand insa ironia deoparte, nu putem sa nu ne intrebam cine i-a trimis pe Rusu si pe seful Romgaz, Francisc Toth, doi insi care au invatat diplomatia la piciorul sondei, sa dea piept complet nepregatiti cu doi dintre cei mai redutabili si mai rafinati agenti ai puterii Kremlinului? Cine a dorit sa ofere carne proaspata coltilor unor caini dresati la scoala inalta a KGB-ului?
In privinta South Stream, lucrurile sunt foarte simple: daca va fi construita, va consfinti monopolul Gazprom asupra resurselor de gaze naturale din intregul bazin Caspic, inclusiv din tarile considerate in prezent potentiale surse pentru Nabucco, si asupra cailor de transport al gazelor din regiune spre Europa. Nabucco va inceta sa mai fie un proiect viabil pentru ca sursele de aprovizionare, si asa indoielnice, se vor fi epuizat in favoarea South Stream, iar Europa va pierde orice posibilitate de a recurge la resurse si rute de transport alternative la cele rusesti. In felul acesta, securitatea energetica a Europei ar depinde total de politica Gazprom.
Chiar daca am admite ca Gazprom nu reprezinta bratul energetic al Kremlinului si nu promoveaza agenda geopolitica a Moscovei, si tot ar fi o amenintare extrem de grava. Pe o piata de monopol ai un singur producator si o multime de consumatori care se lupta pentru favorurile acestui producator discretionar. Este situatia actuala in care statele membre UE se lupta intre ele pentru a obtine cele mai bune preturi si cele mai avantajoase deal-uri.
In felul acesta, Moscova poate domina prin tactica "divide et impera" agenda energetica si politica a Europei, asa cum s-a vazut in razboiul din Georgia, unde tarile care aveau acorduri lucrative cu Gazprom – Franta, Germania, Italia, Ungaria – au inceput sa vada nuante acolo unde nu exista decat o agresiune ruseasca brutala. Solutia este rasturnarea datelor problemei. In economie este descrisa o situatie in care mai multi producatori se lupta pentru favorurile unui consumator mofturos.
Este, de exemplu, situatia in care se gaseste Pentagonul atunci cand forteaza Boeing si Lockheed Martin sa concureze pentru productia ultimului model de avion de vanatoare si isi permite sa il aleaga pe cel mai bun dintre ele. Aceasta piata se numeste monopson si a fost evocata de presedintele Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului European, Jacek Saryusz-Wolski, intr-un interviu acordat corespondentului agentiei NewsIn, prin care sugera formarea unui consortiu al consumatorilor care sa capete forta de negociere in raporturile cu Gazprom. Or, afilierea Romaniei la South Stream duce exact in directie opusa, spre dependenta totala si, ca atare, face jocurile rusilor.
Poate ca, asa cum observa Vladimir Socor, totul nu este decat un balon de aer umflat de rusi ca sa ii sperie pe bulgari, care nu vor sa cedeze proprietatea asupra conductelor. Dar nu se poate sa nu observam usurinta cu care autoritatile romane au inghitit acest balon sau energia cu care ambasadorul Rusiei la Bucuresti, Alexandr Ciurilin, fie cauta locatii pentru terminale GPL la Tulcea, fie promite investitii rusesti la Craiova, fie emite dojeni in Moldova, fie da sfaturi pretioase la Medias, dintre care nu cel mai lipsit de importanta e ca ar cam trebui sa invatam ruseste.
