După o frumoasă zi aglomerată, ploaia doboară forfota de odinioară. Ploaie. În limbaj de tarabă: pagubă incomensurabilă.
Imensa tichie de tarabe e cocoțată de două zile pe o margine de râu, pe unde amușinau până mai ieri haitele de câini vagabonzi. Pentru aceste patrupede acum e sărbătoare. La fiecare colț de terasă „îi împiedică“ generos la patrulat câte un os și-o pungă cu mâncare.
Tânărul comerciant plânge sub o pătură. „E trist că plouă de atâta vreme. Noi ca noi, că suntem de aici, dar sunt săracii oameni veniți de departe, de la sute de kilometri, cu mașinuțele, cu căluții“, se vaită unul dintre ei.
Iujul, vechiul carusel de pe vremea bunicilor, zace într-un colț al parcului de distracții. E ca o piesă de muzeu. Nimeni nu se mai dă în vânt, la propriu, cu el. Toți caută „Fusta prințesei“, un carusel de tip nou. Bătrânul iuj își trăiește, trist și părăsit, ultimii ani. Brațele metalice, cu scăunele agățate în vârf, atârnă ca niște mori de vânt părăsite. Beculețele sunt stinse. Și muzica a amuțit.
Altădată, îi purtau în zbor de scrânciob pe clienți, printre strigăte și râsete, glasurile lui Romica Puceanu sau Gabi Luncă de la patefon. Astăzi, chiar în miez de zi, patronul se întoarce de pe o parte pe alta în rulota mică, prinsă ca un pește într-o încorsătură de fire electrice.
Plouă ca-n poeziile lui Nichita. Și ce dacă! Dumnezeu plătește totul, pierderile cu clienții, socotelile de mai ieri. Cinci lei, cinci minute cu „iujul“, caruselul de pe vremea bunicului. Nu e chiar nimeni amator?
Roata „ghinionului“ la „Lunapark“, cu De Niro, Clint Eastwood și Adrian Copilul Minune în table și oase la un loc
Ne plimbăm mai departe prin parcul de distracție adormit. Aparatul cu mingea de box atârnată de un braț metalic – pe care trebuie s-o lovești cu putere – a încremenit. Stă ridicată după ultima lovitură de aseară. Trece o bicicletă, stropind-o ca pe copacul de „sprijin“ al cățelului dornic să-și marcheze teritoriul. Sub fusta de tablă a altui carusel mârâie un alt patruped. Proprietarul a legat câinele și a plecat în oraș. De fapt, nu mârâie, ci plânge de-a binelea, de frig, și poate de sete ori de foame.
Până și țintașii, asemenea lui Ieremia din „Toate pânzele sus“, lipsesc cu desăvârșire! „Roata norocului“ arată dezolant, coborâtă pe-o coastă. Și premiile minuscule s-au ofilit. Vata. Vata de zahăr a căpătat culori roșietice. Aparatul de fabricare al acesteia e scos din „priză“, iar materialul de bază, zahărul, zace în ceștile de ceai și de vin fiert.
Oamenii micului „Lunapark“ s-au strâns și ei în spatele camioanelor și al cușetelor albe. Nu le mai arde nici de somn. Au stat pe baricade până-n miez de noapte: „A fost cam frig, poate ar fi venit mai mulți clienți, dar acum, na, plouă!“.
Cei mai amărâți dintre ei dorm în mașină îmbrăcați cu maldăre de haine. Își fac nevoile la WC-ul portabil din plastic sau, la adăpostul nopții, printre copacii de pe margine. „Asistentul“ de patron profită de ocazie și, cu sufletul amărât, învârte în gol, ca într-un joc, „ceașca“ de legănat copiii, căluțul cu zâmbetul trist.
Așa golit de vizitatori, cum e la vreme de necaz, parcul de distracții e totuși plin de vedete, autohtone și internaționale. Robert De Niro, Clint Eastwood. Femei cu sex-appeal, îmbrăcate în costume de piele, strânse pe pulpe. Al Pacino, Adrian Copilul Minune și mulți alții. Încondeiați pe tirurile nesfârșite parcate aproape de rulote, tarabe și terase improvizate.
Cât credeți că obțin drept câștig acești oameni? Având în vedere că peste tot pe la târguri prețurile de închiriere sunt mari, iar clienții-s tot mai puțini, sărăciți de valurile de criză. Nici nu e nevoie să-i întrebi. Am trecut pe lângă o tarabă cu produse din carne: frigărui, fierturi, tot tacâmul. Ce credeți că mâncau comercianții într-o scurtă și frugală pauză? O amărâtă de salată și niscai zacuscă. Fripturile sunt doar pentru clienți.
M-am tot plimbat prin târgul fără lume, plin de amărăciune. Până seara ploaia nu a încetat. Nici un glas de copil nu se auzea. Doar într-un colț, un chefliu îngâna cântecul rățuștei.
