Decizia lui Barack Obama – candidatul democrat in cursa pentru Casa Alba – privind alegerea lui Joseph Biden drept "running-mate" a fost una inteleapta. Acest veteran in domeniul afacerilor externe are, incontestabil, capacitatea de a largi orizontul potentialului presedinte – experimentat mai degraba in materie de activism in folosul comunitatilor din orase refractare precum Chicago – cu o serie de puncte de vedere, in special cu privire la situatia din tarile postcomuniste, perfect familiara lui Biden.
Sunt convins ca senatorul de Delaware isi aminteste inca prea bine de vizita pe care a efectuat-o in 1999 in Romania si, implicit, de tempestuoasa intalnire avuta cu unii reprezentanti de frunte ai PSD, toti presupusi experti in afaceri externe. Acestia, inca nescapati de vechea lor meteahna sovina in beneficiul unei atitudini mai europene, au fost prinsi literalmente cu mata in sac cand unul dintre ei a precizat senin ca aderarea Romaniei la NATO constituie, pentru el, in primul rand eludarea vreunor imixtiuni occidentale in chestiunea maghiara, indiferent de tratamentul care i-ar fi aplicat acestei minoritati pe viitor. Astfel, "greul" pesedist – care se afla, probabil, si in prezent bine merci printre figurile proeminente ale partidului – a scapat porumbelul pe gura, enuntand o veracitate extrem de prejudicioasa.
Cei care din 1989 incoace se tot straduiesc sa mentina in viata vechile structuri si-au dorit, de fapt, aderarea la structurile euroatlantice sperand ca demersul le va permite o conduita similara celei de acasa oriunde in lume. Din nefericire, asa a si fost sa fie – din multiple puncte de vedere. Cu exceptia presedintelui, in buna masura izolat, nici unul dintre politicienii de vaza ai Romaniei nu s-a aratat interesat de preluarea unui rol cat de cat activ in cadrul NATO.
Personaje precum Emil Constantinescu si Valentin Stan, carora sustinerea stridenta a viitorului atlantic al tarii le aducea, cu un deceniu in urma, destule beneficii din punct de vedere al imaginii, si-au pus intre timp serviciile in slujba acelor forte politice determinate sa replaseze Romania pe orbita rasariteana. Iar Mircea Geoana, care reusea, candva, sa pacaleasca occidentalii naivi cu privire la transformarile realizate de guvernarea Nastase, a demonstrat si el din plin, cu ocazia Summitului NATO de la Bucuresti, fariseismul orientarii sale prooccidentale prin ironizarea fatisa a eforturilor lui Basescu si ale oficialilor americani dedicate adoptarii unei atitudini NATO vadit mai ferme fata de o Rusie resuscitata.
Indubitabil, SUA vor ramane preocupate de Europa indiferent de identitatea succesorului lui Bush, iar focusul asupra Europei de Est va creste, data fiind actuala situatie de criza. La fel de cert este ca dezideratul stabilirii si statornicirii unor relatii efective in vederea diminuarii influentei rusesti in zona Marii Negre nu este unul usor de realizat – nici pentru SUA si nici pentru Romania. Din 2000, viziunea UE in materie de politica externa a ramplasat-o, de cele mai multe ori, pe cea atlantista. UE se dovedeste predispusa la minimizarea agresiunii rusesti in baza unor sloganuri de genul "Dati pacii o sansa".
Din punct de vedere al UE, importanta este "vorba lunga", initierea de discutii si negocieri care ofera, pana la urma, ambelor parti – recte atat victimei, cat si agresorului – un grad analog de prestigiu. Aceeasi atitudine a UE putea fi observata deja la inceputul anilor ’90, cand un sir neintrerupt de oameni de stat luau calea Genevei pentru a purta discutii interminabile cu macelarul Karadjici, in timp ce trupele sale asediau orasul Sarajevo. Cel putin 10.000 de locuitori ai orasului au platit cu pretul vietii pana cand interventia americana a pus, intr-un final, capat sangerosului razboi din Bosnia.
In prezent, Romania se distanteaza de SUA nu doar din cauza sforariilor constante ale unor politicieni care in anii ’90 faceau averi uriase prin incalcarea embargoului petrolier impus Serbiei, ci si ca o urmare a reintoarcerii multor studenti de la studii efectuate in Europa Occidentala. In majoritatea marilor universitati din UE atitudinea antiamericana a devenit, de ceva vreme, o adevarata moda – un trend absolut alarmant. Destui tineri romani cu studii absolvite in strainatate vor visa, probabil, la cariere in mass-media sau administrative – domenii in care ar putea sustine, in baza convingerilor capatate, ideea "finlandizarii" nu doar a statelor postsovietice, ci si a Romaniei. Independenta formala a unui stat are, fireste, toate sansele sa devina un detaliu superfluu in conditiile cresterii servitutii sale fata de Moscova.
La ora actuala, rezistenta culturala devine practic imperativa: tine de presedintele Basescu sa arunce zarurile pe care le are in mana. Ar putea initia o serie de proiecte bilaterale universitare si culturale, ar putea incuraja intensificarea relatiilor cu pleiada comunitatilor academice si politice din SUA, astfel incat tinerii romani sa poata avea sansa familiarizarii cu atmosfera pluralista din marile centre universitare sau variile institute americane de notorietate internationala.
In prezent, Basescu pare inconjurat de prea multi consilieri cu vederi pur vest-europene. O prima initiativa in noua directie ar putea consta din trimiterea unui grup de experti pe Rusia la Washington in vederea stabilirii unor contacte ce ar putea facilita apoi cooperari concrete. Nu in ultimul rand, Occidentul a castigat razboiul rece si datorita superioritatii sale culturale. Daca presedintele Basescu va neglija acest front, cresc considerabil si sansele ca Romania sa isi piarda firava ei libertate, abia dobandita.
