Prin procesul de la Haga, Romania incearca sa repare macar partial pagubele teritoriale suferite dupa cel de-al doilea razboi mondial. Acum 60 de ani, premierul de atunci al tarii, Petru Groza, primea o invitatie neasteptata de la Iosif Visarionovici Stalin, pe care il stia, se pare, chiar din 1919, cand l-a vizitat impreuna cu sora liderului revolutiei comuniste maghiare, Bela Kun. Transilvanean burghez, educat la universitati germane, devenit ministru in guvernele Romaniei Mari imediat dupa Unire, cand abia implinea 40 de ani, Petru Groza avea in 1948 destula experienta politica pentru a sti care sunt limitele posibilului si riscurile depasirii lor. Sedus de comunismul sovietic, caruia nu vroia sa-i vada fata criminala, Groza a raspuns prompt chemarii lui Stalin si a plecat precipitat la Moscova, unde, la 4 februarie 1948, acesta i-a cerut sa semneze un proto-col prin care facea cadou Insula serpilor Uniunii Sovietice.
Nu se cunosc prea bine amanuntele intalnirii si nici argumentele sau modalitatile prin care Stalin l-a convins atat de repede pe primul ministru roman sa cedeze un punct strategic atat de ravnit. Acum 60 de ani, Insula serpilor nu era dorita pentru uriasele resurse energetice care ar putea fi exploatate in spatiul maritim din jurul ei, ci mai degraba pentru pozitia ei dominanta la gurile Dunarii. Dupa razboi, Moscova isi consolida pute-rea la Marea Neagra, inclusiv prin acapararea unor spatii simbolice si puncte de observatie.
Romania nu putea nicicand sa se gandeasca serios la recuperarea insulei, fiindca nu avea de partea sa nici un fel fel de instrumente juridice care sa-i sprijine o eventuala revendicare. Oficialii autohtoni nici macar nu au fost curiosi sa afle contextul in care Petru Groza a donat in favoarea rusilor Insula serpilor, sau poate au aflat, dar se rusineaza sa povesteasca slabiciunile tarii intr-o perioada in care era ingenuncheata in fata Moscovei, la fel ca si ceilalti sateliti din lagarul sovietic. E posibil ca Petru Groza sa fi fost fortat sa le dea Insula serpilor sovieticilor, dar nu cunoastem, deocamdata, care a fost baza santa-jului.
E la fel de posibil insa ca Petru Groza sa se fi simtit onorat de rugamintea frateasca a idolului sau politic si sa-i fi oferit micul teritoriu, numit de grecii antici si Insula lui Ahile, cu eleganta vasalului care traieste doar atata vreme cat dispune marele senior.
Episodul pierderii Insulei serpilor face, deocamdata, parte din istoria autohtona rationalizata si nimeni nu pare dispus sa foreze in trecutul darapanat de la mijlocul secolului trecut. Patriotismul de vitrina a fost socotit mereu mai folositor decat asumarea greselilor si, uneori, repetarea lor de catre lideri politici care nu cunosc intamplarile prin care a trecut tara lor in ultimii 100 de ani.
Romania incearca sa-si repare onoarea prin procesul de la Haga, unde vrea sa demonstreze ca Insula serpilor este o insula fara viata. Fara viata, dar cu istorie, vor spune ucrainenii, care au primit-o, la randul lor, cadou dupa dezmembrarea URSS. Dezbaterea de la Haga va fi astfel un bun prilej nu doar pentru cunoasterea mitologiei acestui loc, ci si pentru o incursiune in trecutul mai mult sau mai putin indepartat, care scoate la iveala importanta strategica a insulei pentru toate imperiile cu interese in spatiul pontic, din antichitate pana in secolul al XX-lea.
Romania vrea sa participe la exploatarea zacamintelor de gaz si petrol din apropierea insulei, dar, pentru a avea acces acolo, va trebui sa demonstreze la Tribunalul International ca pe Insula serpilor nu exista viata economica si sociala. Altfel spus, daca acest loc ar fi doar o stanca, atunci nu ar avea dreptul la platou continental, iar Romania ar putea participa la exploatarea presupuselor resurse energetice.
Calculele Romaniei nu au fost insa foarte bine facute, fiindca in acest caz nu este vorba despre oportunitate egala la risc egal. Dincolo de cheltuielile cu procesul, diferendul cu Ucraina din Marea Neagra scoate la iveala slaba capacitate de negociere a Bucurestiului. Romania ar fi putut castiga un prieten in spatiul pontic, unde Rusia se reasaza din ce in ce mai confortabil, iar Republica Moldova se sufoca sub propria ei nehotarare. Exista riscul ca imbatosarea autohtona, obsesia realismului in politica externa si lipsa de experienta in jocurile cu miza sa transforme o partida din care Romania putea avea un prieten in plus si o pozitie profitabila in regiune intr-o remiza neinteresanta sau chiar intr-un esec.
