Intrebarea, cu toata incarcatura ei kantian-fundamentala, poate parea mult prea pretentioasa pentru un asemenea subiect, in esenta, trivial si pentru un asemenea personaj, in esenta, marginal. Asumand riscul alunecarii in ridicol, ea exprima totusi o perplexitate, o incapacitate de a cuprinde rational un fapt care se petrece sub ochii nostri, cu alte cuvinte constata ca ne aflam in fata nu doar a unui scandal politic, ci si a unuia intelectual.
De ce este imposibil de conceput ca Mona Musca sa mai candideze o data pentru o functie publica in statul roman? Inainte de toate, pentru ca din 2006, de cand s-a descoperit ca a fost turnatoare la Securitate cu numele conspirativ "Dana", nu s-a schimbat absolut nimic fundamental in prestatia doamnei Musca. Ea a demisionat din Parlament pentru ca a mintit atunci cand la inceputul mandatului a declarat ca nu a colaborat cu Securitatea. Mona Musca nu a fost adusa in fata unei instante pentru fals in acte publice si nu a primit nici un fel de verdict. Domnul Stolojan sustine ca doamna Musca a platit pretul colaborarii cu Securitatea. Cum a platit? Stand doi ani in afara Parlamentului, departe de camerele de televiziune? Cu tot respectul, dar a nu fi parlamentar vreme de doi ani nu poate provoca suferinte chiar atat de mari si nu se califica drept exil sau drept penitenta. Pentru ca, la urma urmei, Lustratia, pe care Mona Musca a promovat-o in Parlament, tocmai asta inseamna: ca cei vizati sa nu ia parte la viata publica vreme de zece ani. Penitenta ar fi fost daca doamna Musca ar fi renuntat la pretentiile ridicole cum ca nu a facut politie politica, cum ca a actionat din nu stiu ce convingeri patriotice sau ca nu ar fi facut rau nimanui si ar fi cerut scuze pentru minciunile sale, inainte de toate, celor care au crezut ca vad in ea o dovada luminoasa ca o noua clasa politica eliberata de trecutul mocirlos al comunismului este posibila. Penitenta ar fi fost daca doamna Mona Musca ar fi anuntat ca nu mai doreste sa faca niciodata parte dintr-o structura de putere a statului roman si ar fi implorat cu lacrimi in ochi societatea romaneasca sa continue sa sustina Legea Lustratiei, pentru a carei necesitate ea, Mona Musca, este pledoaria vie. Sa ne fi spus doamna Musca: "Daca nu vreti sa mai traiti vreodata dezamagirea pe care v-am pricinuit-o, atunci aveti grija sa avem Lustratie in Romania", atunci am fi iertat-o si abia atunci lucrurile ar fi stat altfel. Poate i-am fi ingaduit chiar si candidatura la un nou mandat de parlamentar. In al doilea rand, o candidatura in aceleasi conditii ca acelea de acum doi ani este de neconceput, pentru ca o condamna pe Mona Musca la ticalosie si, in principiu, nimeni nu locuieste confortabil in iad. Unul dintre argumentele cel mai des folosite in favoarea revenirii impenitente a Monai Musca in viata politica este ca "exista altii mult mai rai" in Parlamentul Romaniei, care nu au avut nimic de suferit, oameni precum Miki spaga, Marcu Tudor, Rodica Stanoiu sau Dan Voiculescu. De acord, acestia sunt cu mult mai rai decat Mona Musca, dar aici problema cea mai grava si pe care nu pare sa o sesizeze nici unul dintre avocatii sai este ca atunci cand suntem nevoiti sa facem comparatii intre un Rau si altul si sa stabilim grade mai mult sau mai putin acceptabile de ticalosie, in momentul acela nu mai exista cale de mantuire. Chiar daca nuantam la infinit si ierarhizam riguros abjectia, adevarul este ca ne aflam tot in prezenta abjectiei. Daca Mona Musca va candida sub motiv ca este mai putin ticaloasa decat ceilalti, va ramane faptul de neinlaturat ca se plaseaza printre ticalosi, ca a acceptat ca este unul "de-al lor", nu "de-al nostru". Mai frecventabila, poate, dar tot de-a lor.
