Pe un ton realist, Alina Mungiu-Pippidi semnala, zilele trecute, cat de imperativa a devenit comprehensiunea Rusiei – acest colos care-si arunca, de-acum, tenebrele peste o Georgie franta. Argumentele invocate au fost multiple. O data, ca nationalismul crud nu reprezinta o caracteristica asupra careia rusii detin monopolul in regiune. Pentru romani, deja confruntati cu obstructia Ucrainei intr-o chestiune teritoriala, constatarea nu va fi fost una inedita. Fitecum, ea ramane salutara, dat fiind ca mai reduce ceva din tendinta generala a ridicarii Georgiei pe un piedestal. Autoarea ar mai fi putut semnala ca nici tactica lui Saakasvili nu a fost una defel inspirata, desi, pana la urma, principala sa vina consta in faptul de a fi un lider democrat, de orientare prooccidentala, peste un butoi de pulbere etnica despre care Rusia considera ca apartine, de drept, sferei sale de control.
Analista a demontat argumentul potrivit caruia o Ucraina puternica, cu o certa aplecare spre Occident, ar fi capabila sa frustreze ambitiile rusesti de influentare geopolitica a fostelor state satelit ale URSS. Domnia sa a preferat sa renunte la evocarea unui rationament in esenta similar, vehiculat in cercurile diplomatice franceze si britanice inca din 1918 – dar atunci cu privire la Romania Mare, considerata frustranta atat pentru expansionismul bolsevic, cat si pentru militarismul german regenerat. Dupa relativ scurt timp insa, in anii ’30, slabiciunea cronica a Romaniei Mari devenise evidenta pentru toate cancelariile occidentale – ca si in prezent, de altfel, cand parerile variilor oficiali occidentali care au avut de-a face cu Tariceanu si membrii cabinetului sau concorda in privinta caracterului debil al succesorilor postcomunistilor.
Doamna Mungiu-Pippidi mai afirma, oarecum hazardat, ca ne aflam in plin razboi mondial purtat cu islamismul fundamentalist, in cadrul caruia Rusia constituie aliatul nostru natural. Ma tem ca oficialii UE si-ar musca mai degraba limba decat sa subscrie acestui argument, bun cel mult de bagat spaima in cercurile eurocratilor – familiare, de altfel, autoarei. Au contraire, as zice, ce baza comuna ar mai putea avea Occidentul si o Rusie vadit islamofoba? Multiculturalismul ii este mai drag Uniunii Europene decat insasi democratia, iar armata ei de magistrati, avocati, birocrati etc. – scoliti cu totii pe bancile postmodernismului in spiritul lui Foucault si Derrida – va fi mereu dispusa sa lupte pana la epuizare pentru drepturile concetatenilor musulmani. Nu in ultimul rand, nici o mare putere nu este, actualmente, mai apropiata Iranului lui Ahmadinejad ca Rusia.
Doamna Mungiu-Pippidi se declara convinsa de slabiciunea Rusiei. As zice ca problema pare mai degraba de competenta psihologilor sociali decat a analistilor, daca pornim de la ideea liderilor rusi, precum si a unei bune parti a cetatenilor tarii actionand indeosebi dintr-un sentiment de umilire, sub impulsul aplicarii loviturilor chiar si in conditiile unor consecinte cu totul neclare. Ca atare, ce urmareste Rusia? Sa fie principalul ei obiectiv cel al turbulentelor create in Vest prin cerinte fatise de suprematie energetica? Vrea dreptul de gestionare a afacerilor unor importante tari din regiune, odinioara membre ale fostului spatiu sovietic? Daca acestea sunt dezideratele, atunci strategia de pana acum fost una abila, iar destui politicieni de genul Gerhard Schröder sau Oskar Lafontaine (dar nicidecum numai de stanga) ar putea fi convinsi sa cedeze cu usurinta. O rezistenta acerba fata de o asemenea perspectiva ar veni, probabil, preponderent din partea noilor state membre ale UE (desi nu neaparat si din partea Romaniei), ingrozite de spectrul relocarii influentei dominante de la Bruxelles la Moscova.
Cea mai inteligenta miscare a Rusiei ar fi, probabil, cea a deschiderii negocierilor de aderare rapida la UE in conditii identice acelora cele impuse Romaniei – un refuz al Bruxelles-ului urmand a fi receptionat, fireste, ca un act profund neprietenos. Avand in vedere ca Bucurestiul nu respecta nici unul dintre standardele care ar putea diminua intrucatva puterea oligarhiei, pentru Kremlin ar fi o joaca de copii sa adere intr-un mod similar – recte mimand democratia–, pentru a-si face apoi curand simtita ponderea.
Dar toate aceste speculatii pornesc de la premisa ca la Moscova inca mai domneste ratiunea, ca rusii vor fi dorit, poate, sa demonstreze UE derizoriul preceptului de soft power, necum apt a creiona viitorul. Imi va cadea o piatra de pe inima in ziua in care Putin s-ar dovedi a fi un nou Bismarck sau, eventual, chiar un Napoleon. Macar aceste personalitati istorice – meschine, desigur, prin modul in care au stiut sa retraseze harta Europei secolului al XIX-lea in interesul Germaniei respectiv al Frantei – au fost, in ultima instanta, niste fiinte rationale. Ce ne facem insa daca Rusia – marcata de experienta imenselor violente traite, dar si de o descrestere a populatiei – ar ceda impulsului celui mai nihilist, razboindu-se atat cu sine, cat si cu tari despre care isi inchipuie ca ar conspira impotriva ei?! Inclin sa cred ca atitudinea, blanda sau ferma, a Occidentului devine din ce in ce mai irelevanta. Poate ca a sosit, de-acum, acel moment in care doamnei Mungiu-Pippidi si mie insumi nu ne ramane decat sa ne alaturam acelora care se roaga pentru linistea si mantuirea sufletelor in fata urgiei pe cale sa se abata asupra lumii intregi.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
