» De deasupra de Podeni, cuprinzi cu privirea intreg plaiul din nordul Mehedintiului, o zona intinsa, pe cat de frumoasa, pe atat de saraca. Intalnesti aici asezari ce-si pierd vechimea in negura vremii si gospodarii tare stramtorate, cu o glie putina si stearpa in care rodul muncii e refuzat de catre brazda trasa pe stanca varoasa, ce-si arata pe alocuri coltii, dar si tarani apasati de multe nevoi, care rostesc intr-un grai aparte durerile mostenite, din generatie in generatie, provocandu-ti invariabila intrebare: cu ce traiesc acesti oameni, rau batuti de soarta?
De cand se stiu, sunt crescatori de vite, cornute mici si mari. Cei mai in varsta iti spun cu o neasemuita mandrie ca, inainte de instalarea ciumei rosii in tara, in plai, numarul animalelor era incomparabil mai mare fata de cel de astazi, iar pasunile reduse si pipernicite, exploatate nerational si prost intretinute, s-au degradat in timp, fiind nevoiti sa intre in codrul marunt si sa-l imputineze spre a face frunzare. Dupa statisticile ce nu reusesc sa evadeze din tiparele agriculturii socialiste, cele 33.189 ha de pasuni localizate in cele 18 comune rasfirate in dreapta Motrului pana sus, in golurile alpine din Muntii Mehedintiului, zona pare bogata doar pentru cei care intocmesc operative din birouri si n-o bat cu pasul, urcand coastele golase, pe drumuri inguste si chinuite, parca "insamantate" cu santulete si praguri ce nu se stie de cand si nici cat vor mai dainui in plasa ochilor celor ce se-ncumeta sa le treaca…
Dand crezare statisticilor, totul este bine: circa 18.000 de taurine si mai putin de 70.000 de ovine si caprine se cresc azi aici, in mare parte la conacele azvarlite pe culmi, cele mai multe aflate acum la pasunat in munti. Realitatea este insa un strigat de alarma, mult mai strident decat la un atac al lupilor la stana. Pentru ca la Izverna, Ponoarele, Orzesti, Titerlesti, Obarsia Closani, Prejna, Malarisca ori Rodeni, vestite candva pentru cresterea oilor, indeletnicirea de baza isi pierde alarmant nu numai din bogata traditie, dar si din importanta economica. Cauzele se cunosc, dar masurile pentru inlaturarea lor intarzie… In paguba amaratilor tarani din Plaiul Closani. Dar si a tarii…
Pe drum de plai
… Pana departe se infunda in stanga si in dreapta zona pustie. Din fata, pe drumul bine prafuit se-apropie un nor alb, inecacios, din care razbate un fornait de cai. In scurt timp, din el rasare o caruta cu fan peste care zaresc doua mogaldete. Una tine haturile cailor, iar cealalta flutura o mana in semn de salut. Caruta se pierde usor in nor ca o inchipuire, lasand in urma mirosul fanului proaspat si acel indemn feminin: "Tineti drept pana la Vintilani si acolo mai intrebati!". Din cand in cand, in jur apar capite si, deodata, cateva case stravechi din lemn si garduri din barne. Inca putin si Varful lui Stan se infatiseaza cu stralucitu-i vesmant de arbori, uitati si ei de vreme. Cararea se furiseaza printre desele, inaltele triunghiuri de pe care crengile se desfac goale ca niste maneci de preot ce binecuvanteaza.
Trunchi langa trunchi, cat cuprinde privirea, iar sus nemarginirea frunzelor. In adancurile negre din apropiere, care iti provoaca fiori reci, "zac batranii si invinsii" – cum se exprima candva veterinarul Stelica Negoitescu, fostul primar al Izvernei, un impatimit crescator de oi –, taind piezis calea cu crengile uscate, negre, parca ar fi trecut prin focul dogoritor. O lumina nehotarata, inselatoare, pluteste in stramta carare. De jur imprejur, nici un zgomot. Numai din cand in cand vantul trezeste in aceasta uriasa alauta un sunet ca al Dunarii involburate… De la o vreme, stanca apare printre arbori, care se raresc intai, apoi se micsoreaza ca niste tufisuri imbacsite, pana ce, la urma, sus de tot, ei sunt numai un covor paslos… Acolo unde vegetatia lemnoasa a disparut intram in Poiana Beletina si pe "drumul de plaiu" – cum ni l-a numit batranul cioban Constantin Marinescu din Valea Cernei, la o clipa de ragaz pe malul paraului Tasna –, adica acela pe care urca si coboara turmele din munti, a luat sfarsit…
In spate, nori negri, amenintatori, coboara parca pe povarnisuri inspre asezarile din vale, iar in fata, in poiana ce se deschide, stapane sunt doar buruienile inaltimilor, clopote umflate, albastru si vinete potire marunte, albe, mierea-ursului cu floare batuta, feriga dintata ca un pieptene si mult prea mult Nardus stricta, o planta ocolita si de animale. Doar greierii beti de lumina canta focos… Aceasta frumusete, care se desface in fiecare dimineata de vara din negurile reci si se cufunda in fiecare seara in aburii fumului, o vad doar ciobanii din Poiana Beletina. "A fost greu urcusul pe spinarea gruiurilor, pana aici, la stanele noastre de dincolo de nori?", intreaba pastorul Vasile Grigore.
Dupa atata efort, dam afirmativ din cap. De la el aflam ca, din padurea de fagi, am intrat aproape pe nesimtite in golul alpin, pentru ca aici "bradul l-o mancat demult sindrila". De fapt, EMM DE MARTONE, cel care a cunoscut aceasta zona, face undeva observatia ca in regiunea unde ne gasim limita inferioara a bradului este mai inalta decat oriunde in Carpati, si asta, nu din motive climaterice sau de alt ordin, ci fiindca ea a fost impinsa acolo de exploatarea lemnului de catre om…
Pastoritul devine amintire…
Cainii si talangile tulbura linistea din poiana. Intinsa pe cateva bune hectare, imprejmuita parca de cele 14 adaposturi pentru stanile, care si in aceasta vara n-au fost populate decat pe jumatate, poiana iti lasa impresia unui loc de tihna. Impresia este insa inselatoare pentru ca aici ori la celelalte stani din Crovu Mare, Poiana Mare, Poiana Porcului, Crovul Medved sau cel din Valea Cernei si Cheile Tasnei, ciobanii se odihnesc pe furis. Vasile Mosneanu ne explica de ce oamenii din plai nu prea mai cresc oi si unele stane sunt pustii aici, in varf de munte, la vremea verii. "Preturile la carne de oaie si la lapte sunt foarte mici, iar de lana si piei nu mai are nevoie nimeni… Taxele de pasunat sunt aberante, iar tranzitarea padurilor cu turmele este interzisa… De asta turmele cu oi sunt reduse cu fiecare an, iar pastoritul, cu traditiile si obiceiurile lui seculare, tinde sa devina amintire."
Trist, dar adevarat pentru niste oameni care isi incep ziua de munca in zori de zi, cand oile sunt mulse si apoi, insotite de haitele de caini, se-ndreapta spre locul de pascut. Rastimp in care ciobanii mai au timp sa inchege si laptele. De mancat, mananca in urma oilor… Asta, in fiecare zi pana la Sfanta Maria Mica, atunci cand turmele coboara din munti pe acelasi "drum al oilor". "Mai mult ne odihnim la pranz cand oile intra la umbra sub palanca, spune Vasile Mosneanu. Atunci mancam si noi hrana gatita… Nu va asteptati la cine stie ce bunataturi… Punem dupa aia galetile la strunga si oile vin la mulsul de pranz. Pe la ora patru, iar pornesc la pascut pana pe la ora opt seara… Dupa asta, ciobanii adunati langa foc, antrenati de tuica de prune ori de cirese, deapana amintiri." Multe dintre ele sunt legate de fiarele padurii care si acum dau tarcoale stanelor.
Altele de comorile ce s-ar afla sub lapiezurile ce se gasesc din abundenta in poiana. Nu lipsesc povestile din trecut despre renumitii vanatori de soimi de la Ponoarele, care ii prindeau si-i ofereau in dar domnitorului tarii sa-i scuteasca de unele dari. Sau despre acea Enaseasca, puternica munteanca ce rapunea ursii… Actiunile vanatorilor din zona de a mai limita numarul lupilor n-au dus la rezultatul dorit. "Jivinele au mirosul foarte bine dezvoltat – spune ciobanul Ion Mosneanu din Izverna – si simt usor si de la 2-3 km mirosul prafului de pusca." Batranul cioban este veteran de razboi. Ii privim chipul ars de soare si palmele batatorite. Ne surprinde si ne taie curiozitatea. "Meseria asta o fac de la doispe ani…
O vesnicie si cate necazuri am trecut…" De la el aflam ca in poiana cunoscuta ieri ca "raiul stanelor" nu mai sunt acum nici macar 2.500 de oi, cand in urma cu ani veneau numai din Izverna peste 10.000 de oi… Cu siguranta, batranul duce cu el in mormant atatea amintiri, atatea date si imagini din viata de munte, pastoreasca mai ales…
Oameni simpli, ageri la minte
Amurgul s-a pierdut usor in noaptea ce pravalea de sus parca alti munti de neguri. Talangile nu au insa odihna si zgomotul lor este o partitura din simfonia noptii si a muntelui. Dintr-un povernic, femeia marunta, dar uscativa, coboara un ceaun sa faca mamaliga. "V-o fi foame, zice ea. Va dau ce avem, poate n-o sa va placa, dar, sa stii dumneata, ca-s mancaruri cu sat." si a avut dreptate: branza, ouale si carnatii mi-au cazut bine. In jurul focului cativa ciobani deja motaie, chiar daca o lanterna speciala incearca sa-i faca atenti cu cele ce se intampla in tara si in lume. "E o lanterna cu radio, imi aduc baterii din sat. Fara ea, chiar am fi izolati total de lume", zice batranul cioban, care, brusc, incepe sa cante tulburatoarea doina "Sus, sus, sus la furca Cernii", auzita tot mai rar chiar si aici, in locurile unde s-a nascut. I-au urmat si alte cantece haiducesti, de nunta si de botez…
Rapsodul le amesteca pe toate schimband vocea cu fluierul, ecoul lor venind parca din alte vremi indepartate oprindu-se aici, langa focul din Poiana Beletina. Acolo unde mitul comorilor salasluieste nu se stie de cand si nici daca el va disparea vreodata… "Vedeti Varful lui Stan, spunea Gheorghe Vadreanu, aici au fost multe comori ascunse de haiduci. Asa ne-au povestit batranii nostri…" Legenda circula in lumea pastorilor si despre o comoara de la fantana parasita a lui Ion Popescu din satul Draghicesti. Dar si despre comoara de la intrarea in Poiana Beletina pe care n-au gasit-o niste aventurieri veniti de la Bucuresti si Severin, care au scobit mult timp in locul Piatra Mare… Dar cator legende nu le-a dat nastere bogata imaginatie a ciobanilor din zona, "oamenii simpli, dar ageri la minte".
Mor oile, se-ngrasa cainii
De mai bine de 15 ani, peste 4.000 ha de goluri alpine situate in padurile ce imbraca muntii Olanul, Olanelul, Gardomanul, Oslea au fost invadate incet de catre Nardus stricta, maracini, ferigi, boscheti si alte plante dintre care nu lipseste palamida, care au inlocuit vegetatia cautata de animale. Productia lor de iarba a scazut vazand cu ochi din cauza neadministrarii ingrasamintelor, dar si a neaplicarii de multi ani a tratamentelor fitosanitare in fondul forestier. Aici, in acest perimetru, se cresteau, de primavara pana toamna, cateva mii de ovine si taurine aduse si din zona de sud a Mehedintiului, fiind amenajate adaposturi pentru animale, dar si pentru pastori, si asigurate sursele de apa.
Din aceste amenajari n-a mai ramas nimic. Trecerea acestor suprafete din administrarea silviculturii in cea a comunitatilor locale prin exploatarea in devalmasie nu a oprit procesul de distrugere, ci, dimpotriva, l-a accentuat. Fara ca autoritatile judetene, in primul rand, cele agricole, dar si cele locale, sa le limiteze degradarea. O face parte si asta tot din reforma care a ratacit drumul inspre crescatorii de animale din Plaiul Closani, care din cauza asistentei sanitar-veterinare precare, prefera acolo, in munti, sa-si vada oile cum mor. "Nu-i nimic, se-ngrasa cainii, dar statul nu mai are nevoie de ciobani?", intreaba batranul Mosneanu. Pe cat de revoltator, pe atat de condamnabil.
I-am lasat acolo, in mirificul lor univers cu grijile si marile lor nevoi. Le vedeam aievea chipurile blande privind curioase si parca rugatoare intr-o acompaniere de talangi, de cantece de demult, auzite acolo langa foc, intr-un intuneric profund. Poate maine va fi bine si pentru ciobanii din Muntii Mehedinti, iar viata lor pitoreasca, dar indurerata, va fi alta. Merita si ei ridicarea la un trai cumsecade.
