Inainte sa vorbesc despre localul cuceritor de simplu al actorului George Mihaita, o sa spun de ce nu-mi plac noile terase deschise in centrul istoric al Bucurestiului, pe strazile inchise si renovate anul acesta. E simplu: desi au preturi mari, iar scaunele si mesele imita la milimetru luxul corporatist de cafenea (pana si tonul sobru sau liniile lor geometrizante), sunt inghesuite si latite pe toata strada, ca bodegile ieftine gen Argentin. Conceptul pentru acest tip de rafinament mai nou e nunta comunista: si acolo erai inghesuit, de-a valma cu o suta de oameni cu care nu aveai nimic in comun, erai omenit, respectat cu lux culinar o noapte intreaga doar ca sa dai banul jos la sfarsit.
"Jos palaria" (Universitate, vizavi de BCR) e unul din locurile pe care le stiu de mult si in care revin intotdeauna cu drag sa beau o cafea sau o bere. Imi place ca, in timp ce cafenelele din vecinatate si-au tras un aer de prosperitate agresiva si s-au reinventat sa arate cat mai cool, taxandu-si nemilos clientii la fiecare noua operatie de lifting, "Jos palaria" a ramas acelasi loc decent pe care il stiam, iar operatiunile de reintinerire nu au ajuns sa-l transforme in ceva ridicol: inauntru s-a mai schimbat parca un pic mobilierul, dar aerul intim si pozele cu actori de pe pereti au ramas aceleasi. Preturile sunt in continuare mici, accesibile unui buzunar de student – 5 lei berea, ultima data cand am trecut pe acolo. In vreme ce "Cafeneaua actorilor", alt loc central care se legitimeaza prin breasla celor din teatru, a devenit in timp un loc greu frecventabil, cu preturi aberante si o clientela tot mai discutabila, amatoare de "pizze", "Jos palaria" a stat pe loc, a ramas acelasi local decent si fara mari pretentii. Iar terasa – trebuie s-o spun si pe asta – a ramas la aceleasi dimensiuni minuscule, nu s-a intins ca un cancer pana dincolo de strada. La foamea de bani si de spatiu din Bucuresti, nu m-as mira ca intr-un an-doi sa se inventeze terasele supraetajate.
