In urma cu aproape 50 de ani, filmul "Cu sufletul la gura" (1959), in regia maestrului franco-elvetian Jean-Luc Godard, taia respiratia cinefililor din toata lumea printr-o abordare cu totul noua, ce incalca regulile stabilite la Hollywood si se integra deplin in noul val cinematografic botezat de un grup de critici francezi "La Nouvelle Vague". "À bout de souffle", primul lungmetraj din cariera cineastului Jean-Luc Godard, ii are ca protagonisti pe monumentalul Jean-Paul Belmondo (pe atunci un tinerel de 26 de ani) si pe seducatoarea Jean Seberg, o actrita extrem de prolifica, devenita un adevarat icon in cinema imediat dupa acest film.
Povestea este extrem de simpla si se poate rezuma in cateva paragrafe: un tanar delincvent sarmant, pe nume Michel Poiccard (Jean-Paul Belmondo), devine urmarit general dupa ce ucide un politist si fura mai multe masini. Fara un franc in buzunar, dar indragostit de Patricia Franchini (Jean Seberg) – o tanara studenta americana ce aspira la statutul de jurnalist –, Michel ajunge la Paris pentru a se intalni cu un prieten care ii datora bani. Michel si Patricia se reintalnesc intr-un decor ultraurban, splendid – ea vindea ziarul New York Herald Tribune pe strada, el tocmai comisese inca o gainarie –, iar comunicarea dintre cei doi este fuzionala si simbiotica. Ea ii vorbeste de arta, de realizari sociale si de iubiri shakespeariene, el vrea sa se culce cu ea si sa fuga impreuna la Roma. Dar nu neaparat firul narativ al filmului este cu totul iesit din comun, ci inovatiile stilistice New Wave pe care Jean-Luc Godard le pune in practica din plin. De exemplu adresarea directa la camera a actorului sau acele "jump cuts", adica eliminarea unei scurte secvente din cadru in miscare si modificarea brusca a pozitiei obiectului sau actorului. Desigur, "Cu sufletul la gura" nu este doar un film de referinta intesat de inovatii tehnice si estetice, ci si o perspectiva asupra conditiei umane si a abordarilor existentiale.
