„Nu am deloc impresia că ceea ce ne dorim noi, ca societate, este «paternalism» – adică un «tată» care să ne impună niște norme înțelepte și să ne certe atunci când nu le respectăm –, ci mai degrabă un soi de «maternalism», adică o «mamă» care să ne ia apărarea de fiecare dată, dar să ne lase să ne facem de cap ori de câte ori dorim“, spune antropologul Vintilă Mihăilescu, vorbind despre cea mai recentă dintre cărțile sale, „Etnogeneză și țuică“, un studiu contemporan asupra societății românești, apărut luna aceasta în colecția Plural M a Editurii Polirom.
Pornind de la premisa – argumentată istoric – că pentru români autoritățile statului sunt suspecte din principiu și trebuie evitate pe cât posibil sau păcălite când se poate, Vintilă Mihăilescu analizează, în unul dintre capitolele acestei cărți, modul în care această reticență structurală a fost însoțită mai totdeauna și de o dorință secretă de autoritate puternică și justițiară, de un Vlad Țepeș sau măcar un nepot al lui, care să ne rezolve nenumăratele probleme și dileme colective. Până una–alta însă, e bine să ai încredere doar în ai tăi, un soi de „noi de proximitate“, și să nu te încrezi prea mult în ăștia: suntem de multă vreme țara cu una dintre cele mai scăzute rate ale încrederii în instituțiile statului din Europa. „Paternalismul ne evocă în primul rând comunismul, iar «tătuc» ne trimite cu gândul direct la Stalin – ceea ce, desigur, nu are cum să ne stârnească prea mult entuziasm… Adesea însă, dintr-un exces de zel anti-comunist sau neo-liberal, cam veleitar și suficient, așezăm sub această etichetă și statul social, etichetat drept «asistențial», deci comunist, deci rău. Sugestia pe care încerc să o propun în textul la care vă referiți este că «paternalismul» nu este totdeauna și necesar ceva rău”, spune Vintilă Mihăilescu. Profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, autorul conturează imaginea societății românești contemporane, trecând de la realitatea imediată, cu noile „tehnici ale sinelui” și device-uri ce creează dependență, la „actualitatea trecutului”, ținut la loc sigur în memoria colectivă, ori la „dilemele viitorului”, pândit prin oglinzi magice înainte de-a fi înțeles. Scrisă cu umor discret și cu un vârf de ironie, cartea oferă variante de răspuns câtorva dintre chestionările colective perene, de la retorica “Ce ne mână pe noi în luptă?” la etern actuala „Este românul paternalist?”, și analizează teme considerate de mulți identitare, cum ar fi “Apocalipsa plictisului”, „Excepționalismul românesc al corupției” sau „Frica, ura și spirala populismului”. Lucrarea lui Vintilă Mihăilescu sugerează că „mentalul colectiv” nu este chiar atât de „colectiv” și uniform pe cât ne-am obișnuit să credem când vorbim despre cum este „Românul” în general. Listând posibilele metehne ale acestui mental, am putea înțelege că ceea ce lipsește de fapt este strategia publică, de la un proiect de țară la proiecte pe termen lung ale fiecărei instituții. “Problema este atunci când strategia publică devine incoerentă și inconsecventă, adică tot mai imprevizibilă. „Mentalul colectiv” devine atunci psihologie individuală și fiecare încearcă să se descurce cum poate”, spune autorul.
RL: Geografia istorică a băuturii noastre naţionale, țuica, pare a fi o diagramă suficient de bună pentru a înțelege istoria zbuciumată, la răscruce de drumuri şi imperii, a neamului nostru – spuneți în cea mai recentă carte. Medicament, solvent sau licoare de agrement, țuica este, de pe la 1300, alături de oamenii acestor locuri. Cum arată poporul român în funcție de acest punct de reper?
Vintilă Mihăilescu: Țuica poate constitui diverse astfel de „repere”. Cel la care recurg în introducerea acestui volum este unul de istorie lingvistică, folosit însă mai mult ca metaforă. Pe scurt, dacă ne uităm la termenii sub care circulă alcoolurile distilate din fructe la noi în țară, vom constata o „multiculturalitate” foarte veche și asumată, ca să spun așa. Mai întâi, venind dinspre Europa medievală, a ajuns și în spațiul românesc aqua vitae, care, după cum sugerează și denumirea, era exclusiv un medicament, un leac pentru anumite afecțiuni, și care în Transilvania s-a păstrat multă vreme ca ocovit sau ocovită. Denumirea s-a pierdut cu timpul, pe măsură ce de la „tratament” s-a trecut la băutură. Iar ca băutură, distilatele de fructe au purtat denumiri diverse, indicând și proveniența lor geografică: dinspre nord-vest, Branntwein, devenit vinars (ghinars, jinars) în centrul și estul Transilvaniei; dinspre sud-vest, palinca, pătrunsă în Ardeal pe filieră maghiară, dar fiind, lingvistic, de origine sud-slavă (de la verbul paliti, a arde, a distila); dinspre Serbia, mai modest, șlibovița; dinspre nord și nord-est, pe filieră ucraineană și polonă, votca rusească, puțin răspândită ca atare, dar care a dat naștere și horincii maramureșene, o combinație lingvistică de holercă (de la rusescul hority, a arde, desemnând un distilat similar votcii) și palincă; în sfârșit, dinspre sud, rachiul, cu originile sale turco-arabe. Și undeva, printre toate acestea, țuica, un cuvânt fără părinți, apărut prin secolul XVI nu se știe de unde, dar care, cu timpul, a devenit o referință identitară… Ce poți să spui atunci despre români, din acest punct de vedere? Deschiși și ecumenici, am preluat câte puțin de la toți vecinii – mai ales când acest lucru ne-a convenit –, păstrând însă ascunsă o identitate tot mai încăpățânată – chiar dacă nu știm prea bine de unde vine… Pe de altă parte, există și o diferență internă între Transilvania palincii și Vechiul Regat al țuicii. În prezent, restaurantele ne pun în scenă o altă expresie a celor „două Românii”, servind palinca dublu distilată și mai parfumată pentru românii mai finuți și țuica incoloră și mai slabă pentru oamenii mai „din popor”…
O teorie care a ocupat întotdeauna discursul public, fie el structurat sau la nivelul simplei observații, este tratată pe larg și în unul dintre capitolele noii dvs. cărți. Prin urmare, este românul „paternalist”? Fie că invocă tema ortodoxiei – care ar predispune, după unii, către obediență –, fie că este o simplă analiză “la bere” a unei societăți acuzate de lipsă de repere, se evocă adesea nevoia „românului” de a avea un „tătuc” sau, mai elegant spus, aşteptarea sa cronică a unui „erou salvator”. Când vine vorba de state, care este nivelul maxim de „paternalism“ acceptabil și, până la urmă, de ce am milita pentru o totală independență?
„Paternalism” este utilizat de regulă în sens peiorativ pentru a desemna o stare de dependență pasivă a societății față de stat, eventual reprezentat printr-un „erou salvator”, un „tătuc”. Pentru noi, paternalismul ne evocă în primul rând comunismul, iar „tătuc” ne trimite cu gândul direct la Stalin – ceea ce, desigur, nu are cum să ne stârnească prea mult entuziasm… Adesea însă, dintr-un exces de zel anti-comunist și/sau neo-liberal, cam veleitar și suficient, așezăm sub această etichetă și statul social, etichetat drept „asistențial”, deci comunist, deci rău. Sugestia pe care încerc să o propun în textul la care vă referiți este că „paternalismul” nu este totdeauna și necesar ceva rău. O bună guvernare, de pildă, implică totdeauna un soi de protecție „paternă” a societății, căreia îi garantează un set de condiții echitabile și demne de existență; din această perspectivă, „paternalismul” este deci bun. Paternalismul nu mai este însă bun atunci când nu se rezumă să garanteze binele comun, ci se apucă să impună binele fiecărui individ. Excesul de paternalism poate apoi să creeze dependență, un fel de impotență învățată: nu e treaba noastră să rezolvăm această problemă, să se ocupe statul, așa cum a făcut-o și până acum. A fost, în mare măsură, cazul (post)comunismului. În sfârșit, personal nu am deloc impresia că ceea ce ne dorim noi, ca societate, este „paternalism” – adică un „tată” care să ne impună niște norme înțelepte și să ne certe atunci când nu le respectăm –, ci mai degrabă un soi de „maternalism”, adică o „mamă” care să ne ia apărarea de fiecare dată, dar să ne lase să ne facem de cap ori de câte ori dorim.
Ce ne mână pe noi în luptă? Titlul altui capitol din cartea dvs., deschide o altă temă, aparent retorică. Am pornit de la remarca dvs., anume că toate cuvintele legate de succes –, de la victorie, reuşită sau triumf – vin din franceză, izbândă vine din slavă, iar biruinţă – din maghiară. De vreme ce suntem un popor care nu a cunoscut Victoria prin alte mijloace, rămân înțelepciunile populare cu privire la trudă, ceea ce ar explica, sugerați dvs., și faptul că, deși emancipat şi ajuns în corporaţii, românul munceşte în medie cel mai mult din Europa, în cele mai proaste condiţii de muncă din UE şi apreciază „munca intensă”. Unde s-ar situa mentalul colectiv între lipsa de strategie și credința neclintită că „o scoatem la capăt”?
Da, există o „etică a muncii” de factură țărănească, în care munca este „trudă”, este multă și intensă. Era firesc deci ca în cazul României, o societate atât de longeviv țărănească, vocabularul muncii să fie mai apropiat de „truda” rurală decât de visele urbane de reușită, triumf sau victorie. Dar tot această etică a muncii prevede și că munca înseamnă mai mult a fi decât a avea și că, în această privință, averea trebuie să fie după folosință, să vizeze îndestularea și nu bunăstarea; ceea ce „prisosește” (adică depășește ceea ce este „destul”) fie trebuie redistribuit, dăruit, fie devine „partea diavolului” și este dovadă de lăcomie. De asemenea, în această etică a muncii intră și multe sărbători, multe „pauze” – care nu sunt însă „lene”! Pe scurt, munca țărănească (ceea ce nu înseamnă doar „românească”) își are rostul ei și dă măsura omului, a „bunului gospodar”: este mijloc și expresie a identității și a statutului. Munca actuală a rupt relațiile cu identitatea și a căpătat alte rosturi, pe care majoritatea, de fapt, de-abia începe să le învețe. A munci mult a rămas însă pentru mulți un semn de seriozitate, de distincție. Pentru alții, pervertirea relațiilor dintre muncă și beneficiu în timpul comunismului, când „noi ne făceam că muncim, ei se făceau că ne plătesc”, a dus la convingerea că „se poate și așa”. Nici una dintre aceste „filosofii” nu mai este însă valabilă în prezent, când „etica muncii” îți cere să muncești bine, nu (neapărat) mult, îți cere management și eficiență, nu „trudă”. Ori asta se învață. Pe de altă parte, lipsa de strategie (pe termen mediu și lung) vine din altă parte, iar „credința neabătută că o scoatem la capăt” nu știu dacă este atât de răspândită și de „neabătută”… Nu știu ce să spun nici despre „mentalul colectiv”, căci nu este chiar atât de „colectiv” și uniform pe cât ne-am obișnuit să credem când vorbim despre cum este „Românul” în general. Aici, ceea ce lipsește este strategia publică, de la un proiect de țară la proiecte pe termen lung ale fiecărei instituții. În privat, fiecare familie, fiecare individ are, cât de cât, un proiect de viitor – și speranța că „de la anul” o să-i fie mai bine. Problema este atunci când strategia publică devine incoerentă și inconsecventă, adică tot mai imprevizibilă. „Mentalul colectiv” devine atunci psihologie individuală și fiecare încearcă să se descurce cum poate. Pe scurt, stilul de muncă al majorității românilor nu este încă unul capitalist, dar nu este definit nici de lene, așa cum ne place să ne auto-disprețuim, iar lipsa strategiilor pe termen lung ține în primul rând de instabilitatea și incoerența instituțiilor, nu de „firea românului”.
Cu România la dentist… o temă foarte actuală, nu numai ca o consecință a pasiunii pentru dantură ca accesoriu al bunăstării materiale importate pe filieră americană, dar mai ales pentru că afacerea „dinţii românilor” a fost unul dintre cele mai puternice argumente pentru a contura două Românii, descrise, de fapt, politic. Așa cum foarte bine remarcați, conştiinţa dinţilor nobili s‑a născut întâi la nivelul unei „clase în sine”, care s‑a uitat însă în gura celor fără dinţi şi a avut o revelaţie: suntem o clasă aparte! Beneficiind apoi de prezumţia libertăţii de exprimare, a început să se exprime. Iniţial cam haotic şi, trebuie să recunoaştem, puţin vulgar. Care este, de fapt, traseul istoric al dinților, de la anonimatul absolut, către rolul de marker social în România?
Dinții de piață, ca să spun așa, sunt doar una dintre expresiile „corpului de piață”, tânăr, sănătos și fericit, marcă a bunăstării și reușitei. Iar acest corp de piață a devenit apanajul clasei de sus și aspirația clasei de mijloc, mai mult chiar decât casa, mașina sau hainele pe care le porți. El începe cu toate mijloacele de body building și se împlinește prin ortodonție (în alte țări, prin chirurgie estetică a nasului, în China prin elongații vertebrale etc.). Reversul medaliei apare atunci când lipsa acestor apanaje, în speță a unei danturi perfecte, devine motiv – de fapt, pretext – al disprețului față de clasa gurilor știrbe: lupta de clasă se mută la dentist – ceea ce este doar o jalnică mitocănie. Sau, în cel mai bun caz, un ciudat mod de a defini statutul de clasă nu politic, ci cultural, și nu prin valori asumate, ci prin dispreț promovat: sunt anti-manelist și/sau anti-„guri știrbe”, deci sunt superior, sunt o elită, evident de „dreapta”: o „dreapta-Colgate”, cum spuneam cu altă ocazie, la fel de inconsistentă ca și o „stânga-caviar”, vorba francezilor…
Viitorul acestui prezent care ar fi? Citați, în lucrarea dvs., un studiu care sugerează un inevitabil „tsunami economic”, care nu va ocoli pe nimeni și care ar trebui adaptat structurii fiecărei țări. România, cotată cu un -29 (care mi s-a părut a fi cea mai mare valoare de risc), alături de Ungaria, își bazează economia pe „moştenirea” din prezent; vor fi „bulversate” şi vor risca să‑şi rateze viitorul. Iar România se pare că va fi „bulversată” rău de tot: pentru acest gen de ţări s‑a inventat expresia „periferie de rangul doi”. Pentru că ați studiat acest raport, ne puteți detalia… Cum arată viitorul?
Pe de o parte, România se angajează tot mai mult pe calea iliberalismului, unul încă nedeclarat explicit, dar tot mai practicat cu nonșalanță. Pe de altă parte, viitorul României apare ca „amanetat” în mare măsură. Nu e cazul să intru aici în detaliile raportului la care vă referiți, dar, în mare, lucrurile stau cam așa: România se află pe la coada clasementului mondial în privința multora dintre indicatorii care măsoară gradul de pregătire al țărilor lumii pentru provocările viitoare ale celei de-a patra revoluții industriale – care, de fapt, a și început. Acest lucru se explică în primul rând prin lipsa unor strategii pe termen lung, la care m-am referit mai sus. Sau, altfel spus, prin dominația unei strategii politice de genul „după noi, potopul”. Mai concret, stăm foarte prost la investițiile în noi tehnologii, la pregătirea forței de muncă pentru viitor, la potențialul de creativitate și, nu în ultimul rând, în ceea ce privește „gândirea rațională”: cu unul dintre cei mai mari indici de religiozitate din lume, o religiozitate promovată mai mult habotnic prin învățământul religios din școli, copiii noștri dovedesc la testele de gen PISA cel mai scăzut nivel de practicare a „spiritului raționalist” modern, mult în urma unei țări precum Burkina Faso, de pildă. Or, viitorul unei țări în secolul XXI nu prea poate fi asigurat prin recursul la „familia tradițională” și încrederea oarbă în „ce spune popa”. O știe și poporul român de multă vreme: Dumnezeu îți dă, dar în traistă nu-ți bagă!… Să adaug două exemple recente în acest sens. Unul ține de macro-economie: mărirea salariilor și a pensiilor în prezent (și nu discut aici cât, cum și dacă aceste măriri sunt cele promise) s-a făcut prin tăieri corespunzătoare din fondul de investiții, plus împrumuturi externe. Este minunat, să zicem, oamenii merită aceste măriri și se vor bucura de ele. Azi. Dar ce se va întâmpla în viitorul apropiat, când renunțarea de azi la niște investiții majore ne va lăsa mai puțin pregătiți pentru necesitățile curente ale societății de mâine și când va veni și nota de plată a împrumuturilor? Ne-am amanetat încă o parte de viitor. Celălalt exemplu se referă la repartiția de către actualul ministru al Educației a locurilor de școlarizare în învățământul superior după criteriul fata moșului și fata babei. Rezultatele nu se vor vedea anul acesta, dar, în câțiva ani, vom avea un tineret mai puțin competitiv, educat nu după standarde de competitivitate, ci după criterii de obediență politică. Vom avea, adică, un tineret mai puțin competent nu pentru că „așa a fost să fie”, ci pentru că așa și-a dorit guvernul să fie – sau, mai exact, pentru că acestuia nu i-a păsat că așa o să fie. Ne amanetăm astfel altă bucată de viitor. Așa că, îmi pare rău, dar, cu tot optimismul meu incurabil, viitorul nu arată deloc bine…
