5.9 C
București
sâmbătă, 21 decembrie 2024
AcasăSportAtletismVaticanul si comunismul, un alt razboi al secolului XX

Vaticanul si comunismul, un alt razboi al secolului XX

Probabil ca nici un alt document pontifical nu este mai vehement in exprimare si mai categoric in formularea concluziilor decat enciclica "Divini Redemptoris" prin care Pius al XI-lea, in 1937, a condamnat comunismul. Neobisnuitul scrierii nu sta doar in tonul usor strain unor astfel de documente, ci si in caracterul de simbol pentru atitudinea Vaticanului fata de comunism de la Pius al XI-lea (1927) si pana la prima jumatate de ponitificat ai lui Ioan al XXIII-lea (1962). In scopul de a-i deslusi continutul, se cuvine incadrarea acesteia intr-o dubla perspectiva. Prima tine de diplomatia pontificala in perioada primului razboi mondial, in special in relatia cu Rusia, iar a doua cu precadere de profilul biografic al cardinalului Achile Ratti. Viitorul Pius al XI-lea face inca parte din categoria pontifilor in care biografia cantareste mult mai greu in interpretarea comunismului decat fondul intelectual, altminteri, foarte bine inchegat.

Contradictiile Vaticanului
Semnarea in decembrie 1845 a concordatului dintre Roma si Sankt Petersburg marcheaza primul contact dintre un suveran al Rusiei si unul al Romei, in persoanele tarului Nicolae I si Papei Grigorie al XVI-lea. De atunci si pana la restaurarea, in 1918, a Poloniei ca stat independent relatia Vaticanului a avut un curs variabil, cu multe suisuri si coborasuri, dileme si, peste toate, numeroase contradictii. Concordatul semnat in 1845, acuzat de Karl Marx inca de la primele randuri ale Manifestului Partidului Comunist ("…Toate puterile vechii Europe s-au unit astazi intr-o sfanta alianta pentru a exorciza acest spectru sal comunismuluit: Papa si tarul …"), precum si denuntarea un an mai tarziu de catre noul papa Pius al IX-lea a "erorilor monstruoase" ale modernitatii printre care citeaza si comunismul (enciclica "Qui pluribus", 1846) impinge Roma intr-o contradictie specifica naturii sale, de entitate impartita intre temporal si spiritual: pe de o parte, condamnarea unei filosofii care ulterior va fi asumata ca ideologie a Cezarului, iar pe de alta parte nevoia de deschidere a unor canale de dialog cu acelasi Cezar pentru a apara interesele credinciosilor catolici aflati in jurisdictia sa. Desavarsirea procesului de unificare a Italiei prin ocuparea Romei si implicit desfiintarea Statelor Papale in 1870 a pus capat caracterului de putere temporala a Bisericii Catolice (fara insa a exclude interesele temporale) si a deschis drumul dificil al localizarii Vaticanului intr-o geografie politica a Europei inerent ostila: dominatia statelor protestante, ateiste sau anti-clericale. Intre interesul fortificarii pozitiei internationale (si rezolvarea restaurarii statului papal numita si "Chestiunea romana") si a apararii intereselor catolicilor de pretutindeni, izbucnirea razboiului mondial a gasit Vaticanul intr-o situatie de incertitudine fara precedent probabil in intreaga sa istorie.

Revolutia bolsevica si Vaticanul
Revolutia rusa declansata in februarie 1917 favorizeaza ambiguitatea unei situatii de pe urma careia Romei ii era dificil de conceput un discurs diplomatic care sa-i vina in avantaj. Ar trebui sa sprijine visul de independenta al Poloniei catolice si, in consecinta, sa intre in conflict cu Lituania si noul regim rus al carui guvern social-liberal condus Kerenski parea dispus sa acorde libertati sporite catolicilor? Cat de mult un acord cu acest regim ar putea altera relatiile Romei cu noua Polonie catolica si noua Ucraina (intre ai carei credinciosi o parte semnificativa era reprezentata de ortodocsii uniti cu Roma)? (Stehle, p. 14)
Tinand cont de pozitia categorica asumata explicit de catre Grigorie al XVI-lea, Pius al IX-lea si subinteles de catre Leon al XIII-lea fata de ideile comunismului, s-ar putea crede ca rasturnarea guvernului Kerenski de catre bolsevici ca urmare a loviturii de stat din Octombrie 1917 a scos Roma din dificultate prin usurinta cu care ar fi putut raspunde celor doua intrebari. Independenta Poloniei preponderent catolica era iminenta iar regimul leninist invoca o ideologie fata de care Roma in repetate randuri si exprimase opozitia. Lucrurile, insa, au stat cumva altfel. Intr-un mod foarte curios, Roma a fost printre foarte putinii actori internationali care au evitat formularea unei rezolutii fatise in raport cu guvernul leninist (asa cum o facuse, de pilda, presedintele american Wilson chiar daca doar in nume personal), ba mai mult chestiunea rusa a aruncat o noua raza de speranta (chiar daca obsedanta) in ochii Papei Benedict al XV-lea. Vreme de un deceniu, speranta mai mult sau mai putin convinsa a Romei se va intalni cu interesul Kremlinului intr-un context atat de specific incat va permite fiecaruia sa caute avantaje cat mai mari.
Roma spera, daca se poate spune asa, intr-un mod istoric. O atitudine increzatoare a existat, s-a manifestat in 1845, dar si in 1905, pe fondul revolutiei anti-tariste, cand apelul Papei Pius al X-lea catre credinciosii catolici "de a nu se alatura sectelor pernicioase ale socialistilor" a determinat tarul Nicolae al II-lea acordarea unor drepturi suplimentare credinciosilor catolici (Stehle, p. 13). De data aceasta insa, speranta avea o natura speciala, fundamentandu-se pe convingerea ca regimul bolsevic, confruntat cu haosul intern, razboiul civil condus de "Albi" si teoriile economice impractice nu va rezista mult timp. Or tocmai in aceasta situatie de provizorat Roma a gasit un prilej unic de a implini visul istoric al reintoarcerii crestinilor orientali (ortodocsi) sub ascultarea Romei (Rhodes, p. 131). Entuziasmul papei se hranea in egala masura si din impresia favorabila de care clerul catolic se bucura in randurile credinciosilor rusi, in raport cu cel ortodox. Preotii catolici erau priviti ca mult mai pregatiti, preocupati pentru conditia sociala a turmei, capabili sa ofere solutii in orice imprejurare, si, inainte de orice, gata sa raspunda nevoii de misticism a poporului rus. Drept urmare, dupa 1917 Benedict al XV-lea a deblocat o suma semnificativa de bani pentru sustinerea initiativei de reconvertire la credinta catolica a ortodocsilor: a trimis misionari (in special iezuiti), a pus bazele Colegiului Pontifical Oriental, institutie de invatamant superior menita sa familiarizeze clerul cu limba, cultura si mentalitatea est europeana, a infiintat periodicul bilunar "Studion". De partea cealalta, Kremlinul parea mult mai pragmatic in interesul acordat Vaticanului. Daca pentru Vatican stabilirea unor relatii diplomatice normale servea unor scopuri de natura spirituala, din perspectiva Kremlinului, Vaticanul putea fi instrumentalizat in vederea obtinerii recunoasterii internationale si deci a iesirii din izolarea totala in care se afla.
In ochii Romei, cel dintai pas indispensabil catre normalizarea agendei diplomatice insemna infiintarea unei misiuni apostolice in Rusia. Cursul evenimentelor a creat cateva oportunitati in acest sens. Prima si poate cea mai semnificativa s-a ivit in 1922 cand, cu prilejul conferintei economice de la Genova, Monseniorul Sincero in numele Papei si Comisarul pentru politica externa Chicherin in cel al lui Lenin au toastat pentru colaborarea sovieto-papala. Spre deosebire insa de Vatican, atentia Kremlinului nu tintea conditiile normalizarii (precum acordarea libertatii religioase), cat rezultatele acesteia. Asa se explica de ce in cursul aceluiasi an cand Lenin nu livrase nici macar cele mai vagi garantii de normalizare, Papa Benedict al XV-lea a fost solicitat pentru a ajuta Rusia, decimata de consecintele razboiului civil si ravagiile foametei din anii 1921 – 1922 (se spune ca prin unele parti foametea era atat de mare incat oamenii consumau carnea de pe cadavrele animale si chiar umane). O data ce impasul va fi depasit prin imbunatatirea recoltelor, Lenin nu va uita sa aminteasca partenerilor de dialog ca pe imbracamintea si alimentelele trimise in ajutor scria "De la Sfantul Parinte catre copiii Rusiei".
Fara a fi un secret pozitia marxism-leninismului fata de religie pentru nici una din partile implicate in "negociere", pozitia Bisericii Catolice in Rusia bolsevica se bucura de un relativa trecere fata de sora Ortodoxa. Acesta ar fi un al doilea argument al optimismului papal. In vederea consolidarii pozitiei politice, Lenin a manifestat o oarecare preferinta fata de catolici, priviti ca victime ale defunctului regim tarist, in vreme ce Biserica Ortodoxa servise ca "stalp" (Stehle, p. 15) (perceptie desigur deformata cat timp nu se scapa din vedere faptul ca Petru cel Mare a suprimat patriarhatul pentru a subordona tarului Biserica majoritatii rusilor). Acest lucru explica doua atitudini. In primul rand, tacerea Arhiepiscopului de Vilnius, Baronul von der Ropp  insarcinat cu pastorirea celor un milion si jumatate de credinciosi de rit latin din Rusia cu privire la decretul din 23 ianuarie 1918 care oficializeaza un plan de masuri intelectuale si administrative pentru inlaturarea religiei perceputa dogmatic ca "eroare teoretica si narcotic social", in contrast cu vehementa Patriarhului Tihon care a denuntat atat decretul, cat si regimul emanat din "revolutia" bolsevica ca "lucrare a Satanei" (ibid., p. 16). In al doilea rand, imposibilul posibil: pe 30 mai 1918, intr-o tanara dar foarte ferma Rusie sovietica, peste 10.000 de catolici, incolonati la Petrograd pe bulevardul care curand se va numi Lenin, au demonstrat pentru libertatea religioasa intonand cantece religioase, afisand cruci si portrete ale Fecioarei Maria.

Il Papa Polacco
In aceste imprejurari, decizia lui Benedict al XV-lea de numire in pozitii diplomatice a episcopilor Achile Ratti la Varsovia si Eugenio Pacelli la München apoi Berlin este istorica din mai multe motive. In primul rand, ambii ii vor succeda, in mod cronologic, sub numele de Pius al XI-lea si Pius al XII-lea. In al doilea rand, "politica" papala fata de est si URSS pana in 1963 cand spre sfarsitul pontificatului Ioan al XXIII-lea deschide un nou curs diplomatic, poate fi caracterizata prin perceptia comunismului ca dusman absolut al crestinatatii (Duffy, p. 255). In viziunea ambelor figuri ponitificale comunismul va fi cosmarul de fiecare noapte al Vaticanului (nu intamplator Pacelli a mai adaugat un numar la numele predecesorului).
Pentru care motiv Benedict al XV-lea l-a numit in 1918 pe Achille Ratti ca nuntiu apostolic la Varsovia va ramane, dupa toate probabilitatile, un mister al istoriei. In absenta experientei diplomatica si fara a cunoaste niciuna din limbile slave, Ratti se remarcase doar ca eminent cercetator in problemele medievale. E adevarat, succesul tezei de doctorat obtinuta in 1882 a atras felicitarile personale ale Papei Leon al XIII-lea, iar rezultatele activitatii de prefect al Bibliotecii Vaticanului pe cele ale lui Benedict al XV-lea, insa in raport cu relevanta cruciala a celei de-a doua republici poloneze pentru politica Vaticanului, prestigiul intelectual nu era indeajuns.
Misiunea lui Ratti in a carui juristictie se aflau credinciosii de rit latin din Rusia, Lituania si Polonia nu era deloc usoara. Polonezii nu vor fi uitat de reticenta lui Pius al IX-lea de solidarizare cu revolta impotriva opresiunii tariste din 1863 (la acel moment s-a vorbit chiar de cauza pierduta de Pius prin adoptarea unei pozitii ambigue prin care, pe de o parte, ii asigura pe catolici de suport moral, dar, pe de alta, le recomanda sa se supuna "autoritatii stabilite de Dumnezeu", adica tarului), la fel cum nu vor fi uitat nici declaratiile Vaticanului cu doar doi ani inainte ca independenta Poloniei este o iluzie, iar discutiile de la Versailles carora Polonia le dedica insasi existenta sa, ca fiind amorale (Stehle, p. 19).  Mai curand, viitorul acesteia ar fi intr-o alianta catolica cu Austria, idee reformatoare a Imperiului Austro-Ungar aflat in pragul colapsului (Pease, p. 521). In pofida acestei atitudini, refacerea statului polonez dupa impartirea intre Austria, Germania si Rusia a fost primita la Vatican cu multa caldura, ca si cum nimic din cele declarate inainte nu i-ar fi apartinut. Independenta Poloniei privita ca un "miracol politic" insemna in acelasi timp "o victorie providentiala a credintei".
Astfel incepe experienta diplomatica a viitorului Pius al XI-lea pe care polonezii il vor numi "Il Papa Polacco" ("Papa polonez"), curioasa anticipare a realului papa polonez, sase decenii mai tarziu. Desi cu o durata de doar doi ani, misiunea lui Ratti va fi decisiva pentru cursul interbelic al Poloniei si cel al Bisericii Catolice. Prietenia personala dintre Ratti si Maresalul Pilsudski, desi contrara viziunilor ideologice asumate de catre cei doi si mai ales a exceselor anti-clericale ale Sancjei, a jalonat in multe privinte cursul politicii interbelice a Poloniei. Aceasta situatie contradictorie ar putea fi rezumata, desigur intr-un mod superficial, spunand ca viitorul papa se va increde in maresal, dar nu si in acolitii sai (ibid, p. 525). Dinspre Ratti, simpatia pentru Pilsduski folosea argumentul iscusintei cu care acesta a infrant Armatele Sovietice care amenintau Varsovia in 1920 si pe cel al viziunii fata de o Federatie Est Europeana condusa de Polonia. De partea cealalta, Pilsudski il aprecia pe Ratti ca fiind singurul diplomat care a refuzat sa paraseasca Varsovia in momentul in care trupele sovietice erau pe punctul de a o asedia (ibid., p. 523). Refuzul refugiului tine de convingerea personala a nuntiului, dar in acelasi timp se crede ca a ramas din insarcinarea Papei de a stabili contacte directe cu puterea sovietica si nu prin intermediari.
In optica Vaticanului, Polonia ocupa o pozitie cheie in proiectele politice motivate de interese spirituale. In primul rand, era singurul stat care prelua suportul initial fata de Imperiul Austro-Ungar. In al doilea rand, si in stransa legatura cu primul, Polonia reprezenta un bastion impotriva comunismului prin fidelitatea celei mai mari parti a credinciosilor fata de credinta catolica. Ratti a inteles foarte bine acest lucru. Mai mult, el a descifrat intr-un mod mai exact decat suveranii Vaticanului si natura comunismului. Un lucru acceptat in unanimitate este inseparabilitatea experientei poloneze de atitudinea fata de comunism. Temele si motivele discursului politic al lui Pius al XI-lea sunt de cautat in Polonia.

 

 

Polonia a fost mereu miza

Habemus papam
Cazut in dizgratie (in caz ca se va fi bucurat de o reala simpatie) dupa partizanatul cu Germania asupra provinciei Sileziei Superioare, Ratti este rechemat la Roma. In semn de consolare, primeste arhidioceza Milanului cea mai importanta din Italia. Alegerea lui Ratti ca succesor al lui Benedict al XV-lea dupa confruntarea indecisa dintre cunoscutii cardinali Gasparri si Merry del Val s-ar putea spune ca vine ca o noua surpriza. Speculatiile nu au intarziat sa apara. S-a spus, de pilda, ca membrii conclavului au optat pentru un papa care sa imbrace mai mult mantia de suveran decat cea de episcop intr-o epoca confruntata cu dictaturi si dictatori. In imprejuarile date, Ratti trecea drept singurul care sa detina cheia la chestiunea ruseasca care preocupa aproape obsedant Vaticanul (se spune ca Benedict al XV-lea de trei ori si-a chemat in noaptea mortii apropiatii pentru a afla daca Lenin a permis intrarea trimisilor sai pe teritoriul Rusiei).
Intr-adevar, cardinalii electori nu s-au inselat in aprecierea lui Ratti. Cu toate ca a adoptat numele Pius al XI-lea, Ratti nu a continuat linia spiritualista si integralismul lui Pius al X-lea (nu trebuie uitat ca acest papa a fost aproape la fel de categoric in recuzarea modernitatii ca si antecesorul Pius al IX-lea) si, in general, a incheiat traditia unei papalitati formate la scoala intelectuala a contra-revolutionarilor Joseph de Maistre, Louis de Bonald sau Chateaubriand. Rand pe rand, intre 1925 si 1933 Pius al XI-lea a delimitat Vaticanul in Franta de Action FranIaise condusa Charles Maurras, scriitor catolic si monarhist (mai mult decat a o privi ca partid, Pius a denuntat Actiunea Franceza pe motive doctrinare, tendintele anti-semite si chiar parareligioase ale scriitorului francez intrand in contradictie cu principiile catolice), in Italia de Partito Popolare al preotului catolic Luigi Sturzo, iar in Germania de Zentrum al Monseniorului Kaas. Pius al XI-lea a incheiat astfel proiectul initiat de Leon al XIII-lea si dezvoltat de succesorii sai in vederea ponderarii exceselor anti-clericale si adesea anti-religioase ale Frantei celei de-a treia republici, comunistilor italieni si Kulturkampf-ului Germaniei prin crearea si sprijinirea unor partide politice de inspiratie catolica. Pius al XI-lea a inlocuit proiectul partidelor politice cu cel al concordatelor si al crearii in chiar primul act de pontificat al miscarii "Actiunea catolica" (enciclica "Ubi arcano"). Ratiunea dezicerii de actiunile partidelor politice incurajate de predecesorii sai (afirmarea permanentei interesului catolic si retragerea Bisericii din valtoarea politica intr-o postura impartiala, specifica naturii sale intrinseci de stalp al moralitatii) (Rhodes, p. 14) a fost contrazisa, insa, de efectele acestei initiative. Cel mai important efect a fost acela ca sacrificand partidele politice de orientare catolica, a disparut un mijloc de mediere a exceselor totalitare (Duffy, p. 259). Corectitudinea incontestabila a acestui rationament se justifica din perspectiva timpului. La fel cum programul social-catolic al lui Luigi Sturzo, inspirat de enciclica sociala "Rerum novarum" a lui Leon al XIII-lea a blocat comunizarea Italiei, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial doar revigorarea partidelor crestin-democrate a denazificat Franta, Italia si Germania, facand posibil inceputul comunitatii europene. Pius al XI-lea, in schimb, a fost un campion al concordatelor. Numai putin de 18 concordate au fost semnate in timpul ponitificatului sau (inclusiv cu Romania in 1927), dintre acestea cele mai importante fiind cele cu Franta, Italia in 1929 si Germania in 1933. Optand pentru solutia concordatelor in detrimentul partidelor politice, Pius al XI-lea s-a inselat in aprecierea ca libertatea poate fi garantata prin tratatele internationale, iar papalitatea singura (chiar si cu posesiunea Vaticanului restaurata) ar putea oferi protectie (Duffy, p. 259). De acest lucru si-a putut da seama chiar el intrucat la foarte scurt timp redacteaza textul enciclicelor de condamnare a fascismului ("Non Abbiamo Bisogno, 1931) si nazismului ("Mit Brennender Sorge", 1937) care fiecare traducea un conflict personal cu Mussolini, respectiv Hitler (pe la jumatatea anilor 60, memoriile unui cardinal au lansat ipoteza neverificata pana in prezent ca Pius ar fi fost asasinat cu doar cateva zile inainte de a condamna din nou in textul unei noi enciclice, de data aceasta si mai vehement, antisemitismul regimului nazist).
In ceea ce priveste Rusia, Pius al XI-lea a fost desigur mai putin optimist decat Benedict al XV-lea. In parte si datorita experientei poloneze, dar si pentru ca in 1922 dialogul sovieto-papal intra intr-o tot mai mare dificultate. Cu nazuinta ca semnarea concordatului va deschide usa unei activitati misionare (din punctul de vedere al misiunilor catolice, Pius s-a situat in continuitate cu inainte mergatorii sai), Vaticanul a exprimat disponibilitatea unor concesii chiar dincolo de dreptul canonic (legislatia Vaticanului). Tipul de negocieri purtat s-ar rezuma la a spune ca pe masura ce Vaticanul parea mai dispus la compromisuri doar doar va obtine semnarea concordatului, pe atat exigentele liderilor bolsevici, din ce in ce mai siguri pe ei, deveneau mai mari (Rhodes, p. 135). Ruptura definitiva s-a produs in 1927 cand seful comisiei pontificale pentru Rusia, Monseniorul d’Herbigny a fost incredintat ca URSS nu este dispusa sa semneze nici o intelegere iar abordarea catolicilor din interiorul granitelor se va face printr-o legislatie unilaterala, deci fara consultarea Romei asa cum aceasta spera. La aceasta concluzie s-a ajuns, in buna masura, si datorita recunoasterii statului sovietic in acelasi an de catre Marea Britanie, Statele Unite si Franta care arunca practic in futilitate ajutorul Vaticanului in acest sens (Rhodes, p. 135). In acelasi timp, Rusia se pregatea sa intre incepand cu 1928 intr-o asa numita a treia etapa de abordare "stiintifica" a religiei dupa ce in prelabil concluziile atrocitatilor comise intre 1918 – 1923 au aratat ca sentimentul religios nu poate fi inlaturat asa cum scoti miezul stricat dintr-un mar (desigur, sovieticii nu au fost originali. La aceeasi concluzie au ajuns, inaintea lor, revolutionarii francezi), iar intre 1923 si 1928 Noua Politica Economica demarata de Lenin avea efecte pozitive asupra religiei (ibidem, p. 136).
In 1927 asadar, speranta ia sfarsit. Pana la publicarea enciclicei "Divini redemptoris" de condamnare explicita si integrala a comunismului, timp de un deceniu Pius al XI-lea publica o serie de enciclice in care-si exprima dezacordul cu comunismul de pretudindeni. In acest sens, merita retinute enciclicele "Nos es muy conocida" (1927) referitor la regimul comunist din Mexic, "Quadragesimo Anno" (1931) referitor la chestiunea sociala, "Dilectissima nobis" (1933) referitor la regimul republican din Spania. Pe data de 19 martie 1930 oficiaza in catedrala Sf. Petru Mesa solemna de iertare pentru Rusia si Bisericile persecutate la care au asistat peste 50.000 de credinciosi, dar de la care, in mod sugestiv, au lipsit reprezentantii diplomatici ai statelor care recunoscusera guvernul sovietic. Gestul Papei a fost urmat in aproape toate parohiile catolice din lume (Rhodes, p. 139). Acesta ar fi unicul simbol asociat perceptiei fata de ideologia comunismului, spre deosebire de pontificatul lui Ioan Paul al II-lea care va traduce viziunea in gesturi simbolice de-a lungul, in special, al vizitelor apostolice.

Bibliografie

-DUFFY, Eamon, "Saints & Sinners: A History of the Popes", Yale University Press, New Haven, 1997

– RHODES, Anthony – "The Vatican in the Age of Dictators 1922 – 1945", Hodder & Stoughton, London, 1973

– STEHLE, Hansjakob – "Eastern Politics of the Vatican, 1917 – 1979" (transl. by Sandra Smith), Ohio University Press, 1981

– PEASE, Neal – "Poland and the Holy See, 1918 – 1939", in Slavic Review, vol. 50, no. 3 (Autumn, 1991), pp. 521 – 530

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă