Visul Cassandrei (Cassandra’s Dream)
Productia: SUA, Marea Britanie, Franta 2007 Regia: Woody Allen In distributie: Ewan McGregor, Colin Farrell, Tom Wilkinson Distribuit de Independenta Film
Prin cine stie ce capriciu, s-a nimerit sa avem acum, in plina vara, doua filme de Woody Allen pe ecrane – penultimele doua, caci intre timp omul a mai facut unul pe care l-a prezentat, dupa obicei, la Cannes. Asta la capitolul vesti bune. Caci daca, fie si in cheie minora, Scoop isi nimerea perfect cam toate accentele, in Cassandra’s Dream / Visul Cassandrei, povestea celor doi foarte diferiti frati Cockney care ajung, printr-o serie de circumstante, sa accepte sa comita o crima, e aproape complet ratata. Dincolo de localizarea diferita, premisa e foarte apropiata de cea a batranului Sidney Lumet in infinit superiorul Before the Devil Knows You’re Dead – pe care n-am avut, insa, sansa sa-l vedem adus pe marile ecrane romanesti.
Pe scurt, avem doi frati nu tocmai instariti, Ian (Ewan McGregor) – cam ametit, dar fundamental onest – si Terry (Colin Farrell) – aflat de ceva timp intr-o relatie, dar parca mai preocupat de tot soiul de scheme si pariuri si destul de evident cu ceva lipsuri la capitolul morala. Dupa diverse incurcaturi si disperati sa obtina rapid niste (multi) bani, cei doi se trezesc acceptand oferta unsurosului lor unchi bogat (Tom Wilkinson in genul de rol secundar pe care il face practic cu ochii inchisi) de a-i ucide un fost asociat devenit indezirabil. Suntem, deci, in acelasi gen de setting pulp adoptat si de precedentele Match Point, numai ca miza e aici cat se poate de grava de la inceput. si nu se schimba pe parcurs, desi, paradoxal, avand in vedere ipotezele initiale, problemele vin din cu totul alte parti decat acelea la care te-ai fi asteptat. si constiinta – aceasta mare obsesie a regizorului, dar si a idolului sau marturisit (si antinomic), regretatul Ingmar Bergman – joaca un rol netrivial. Si rasare tocmai acolo unde nu ai fi banuit. Dar prea mult din poveste, mai ales incepand cu planificarea, infaptuirea si consecintele foarte incurcate ale monstruozitatii, par tributare mai curand si in primul rand unei scheme si unor teze prestabilite decat logicii narative. Sau plauzibilitatii personajelor. De la Crimes and Misdemeanors, pe Allen l-a tot preocupat istoria asta cu oameni obisnuiti care se trezesc in ceva mult peste ei si ajung sa faca lucruri pe care nu si le-ar fi imaginat. Doar ca aici, dincolo de exterioarele intr-adevar atragatoare ale celor doi protagonisti – McGregor si Farrell arata bine si Allen chiar nu se sfieste sa exploateze asta – mai nimic nu functioneaza. Nici chimia dintre frati, nici povestea, nici personajele feminine care sunt atat de sterse incat aproape ajungi sa tanjesti dupa formele spectaculoase si vocea seducator-tabagica a lui Scarlett Johansson… Ceea ce, avand in vedere minimele calitati artistice ale domnisoarei, spune ceva despre calitatea acestei realizari. Care nu functioneaza nici la nivelul umorului – multe dintre poante fiind fie facile, fie contrafacute. Ca si filmul, de altfel. Pe care il iertam, totusi, pe moment – la un film pe an nu are cum sa-ti iasa toate bine! Speram doar ca Vicki Cristina Barcelona – pe care il dorim cat de curand si pe ecranele noastre – va fi altfel…
