Pe cat de multe sunt barurile din care se aude muzica din ’80 (ce-i drept, in versiunea ei pop, comerciala), pe atat de putine cele cu muzica din anii ’90 – Nirvana in primul rand, dar si Guns’n’Roses, Depeche Mode, The Verve si alte formatii foarte putin metalice pe care cei care le-au prins gustul le-au ascultat pe MTV sau de pe casete piratate poloneze. Sa fi fost majoritatea celor crescuti in ‘90 metalisti? Nu cred totusi. Unul din putinele baruri (si cred ca singurul) care exploreaza acest filon al celor care vor sa imbatraneasca in anii ‘90 este Que Pasa.
Localul, situat pe o straduta de langa Ambasada Americana (General Praporgescu David), are un succes neasteptat, seara de seara (si mai ales de cand au deschis terasa) se umple de tineri cu varste intre 18 si 40 de ani care vorbesc incet, dar foarte aprins pe la mese.
Pare ca se comunica foarte mult in Que Pasa, in orice caz. Locul e curatel spre urban (minus preturile, absolut decente, cu 5 lei berea sau Coca Cola), cu un aspect simpatic de pub in interior – un pub cam aiuristic, cu canapelute de lounge, scaune inalte de bar si mese obisnuite. Dar cand iesi cu prietenii nu-ti doresti un loc minimalist si conceptual, putina improvizatie nu strica niciodata, adauga chiar la intimitate. Insa intimitatea din Que Pasa are o doza de melancolie – si asta nu numai din cauza ca muzica de atunci s-a trecut. Ci mai degraba fiindca muzica din '90, cu aerul ei putin trist, are mai multa incredere in prieteni decat in iubiti.
Fiindca Que Pasa nu e un loc al oamenilor nefericiti, dar nici al celor fericiti. E un loc dulce-amarui ca-n The Verve: "No change, I can’t change, I can’t change, I can’t change / but I’m here in my mold, I am here with my mold ("nu pot schimba nimic / sunt aici in mucegaiul meu, aici cu mucegaiul meu").
