Noi nu am avut un Lech Wałęsa care să înnoade vasele în portul de la Gdansk, nici un Adam Michnik cu elita intelectuală, nici un Papă care să ne rânduie vrerea în lume, doar o Doină Cornea.
O fire plăpândă, o voce suavă, un ghemotoc cu suflet s-a stins în surdina paşilor mărunţi ai alergărilor noastre pentru vieţuire.
„O să te zdrobesc!”, “Te dau cu capul de pereţi!”, urla Vasile Gheorghe, o matahală, trimisă de Iulian Vlad de la Bucureşti la Cluj pentru a ancheta o asistentă universitară care se solidarizase în 1987 cu greva muncitorilor de la Braşov.
La catafalcul Papei Paul II, polonezii au strigat: sfânt! Asta vreau să cer şi eu. Mai mulţi ierarhi ai Bisericii Greco-Catolice au vorbit la slujba de înmormântare a Doinei Cornea, însă un singur discurs a fost aplaudat cu căldură de către cei prezenţi: cel rostit de părintele greco-catolic Teodor Lazăr, duhovnicul său.
După revoluţie, Doina Cornea a avut ideea unificării tuturor forţelor anticomuniste în Forumul Antitotalitar Român, care a pus bazele Convenţiei Democratice din România, cea care a reuşit în 1996 să răstoarne regimul postcomunist al lui Ion Iliescu.
S-a retras din viaţa publică discret.
Considera că, într-o democraţie consolidată, misiunea ei era încheiată.
Am vizitat-o ultima oară prin 2012. Avea pe uşa de la intrare portretul Regelui. “La noi, în Ardeal, Sfin-ţii sunt icoane de pus la intrare”, avea să-mi spună, zâmbind.
Regele Mihai i-a trecut pragul casei.
Cavaler al Ordinului Sfântul Papă Silvestru, prin decret semnat de Papa Ioan Paul al ll-lea, decorată de Regele Mihai I cu “Crucea Casei Regale a României” şi de ambasadorul Franţei la Bucureşti cu Legiunea de Onoare în grad de comandor, Doina Cornea n-a avut parte de funeralii -naţionale.
Iulian Vlad a fost omagiat de toate televiziunile atunci când s-a dus spre negura istoriei. Fără a da socoteală pentru crimele comise, fără a-şi cere iertare supravieţuitorilor revoluţiei, cu nici un gând de compasiune pentru victimele sale, marele torţionar a fost condus pe ultimul drum sub luminile orbitoare ale rampei. Asemenea unui sfânt, victima sa a avut parte de ceremoniale modeste, aşa cum i-a fost şi firea.
Corpul neînsufleţit al distinsei Doamne de Fier a rezistenţei româneşti, cum a numit-o Victor Ciorbea, învelit în steagul cu cifrul regal, asemenea unui giulgiu, a fost coborât în cripta somnului de veci, fără gălăgioasele blitz-uri, în lipsa camerelor de luat vederi. Tembeliziunile erau preocupate de micul şi berea de la PSD.
Moartea ei n-a făcut rating. Dar a deschis cerul.
Poate că Petre Ţuţea avea dreptate: “Am făcut 13 ani de puşcărie pentru un neam de idioţi”.
N-am avut cultura rezistenţei. Poate şi de aceea progresismul intră insidios în corpul social, asemenea unui stafilococ al urii.
Nu ne mai miră nimic. Popularii europeni îl elogiază pe Marx. Socialismul triumfă. Are reţele şi Şcoli de la Frankfurt.
Noi rămânem discipolii doamnei Cornea. În duh şi în spirit. Eroina de la Cluj intră în Pantheon, alături de Corneliu Coposu, Regele Mihai şi Romulus Rusan, spirite care n-au închinat steagul luptei.
Poate că Doina Cornea n-a existat. A fost doar un vis al nostru. La întâlnirea cu Sfântul Petru nu cred că mai are nevoie de probe ale sfinţeniei sale.
În alt timp, cu alţi oameni, i s-ar fi făcut un loc în calendar. Dar Dumnezeu le rânduiește pe toate.
