Aflu din recenta carte a d-lui Sorin Lavric, Noica si Miscarea Legionara (Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 80), ca in interbelicul romanesc simtul onoarei, cel putin la nivelul tinerei aristocratii intelectuale, era inca in masura sa fie impins pana la solutia extrema a duelului, desi nici una dintre provocarile evocate (fara indicarea surselor, care probabil sunt mai ales orale) nu s-a soldat cu vreo confruntare propriu-zisa. Astfel, "Dan Botta l-a provocat la duel pe Lucian Blaga fara sa i se dea satisfactie1, Mircea Vulcanescu a facut acelasi lucru cu Sandu Tudor2, Petre Pandrea i-a aruncat manusa lui Zelea-Codreanu fara ca seful Garzii de Fier s-o ridice3". Sa observam ca, daca duelurile ar fi avut loc pana la capat, lumea romaneasca, indiferent de deznodamint, ar fi ramas serios afectata. Nici unul dintre cei implicati, provocati si provocatori, nu era din categoria cenusie a ticalosului marunt.
E stiut ca pe legionarii primei generatii ii obseda ideea onoarei si indignarea vindicativa in fata tradarii, considerate cel mai grav pacat al istoriei noastre. Exista o etica a cavalerismului, cu sublimitatile si cu excesele ei, suficient de asumata pentru a fi platita cu orice pret(…) Iar in epoca puteam citim asemenea randuri: "Mergi numai pe caile indicate de onoare. Lupta si nu fi niciodata misel. Lasa pentru altii caile infamiei. Decat sa invingi printr-o infamie, mai bine sa cazi luptand pe drumul onoarei" (subl. mea). Noica insusi, cu ostentativa sa angajare legionara de dupa asasinarea lui Codreanu, poarta cu cerbicie crucea onoarei (cu urmari pe care le va resimti de-a lungul intregii vieti).
Si iata ce citesc, deunazi, pe blogul prietenului Claudiu Tarziu (sub titlul: Cum sa speli dezonoarea?):
"Sa ma ierte cititorii care ma cred mai induhovnicit decat sunt, dar o voi spune: uneori regret ca nu mai exista institutia duelului. Lipsa onoarei la romani e ca o boala de sange, care, ma tem, reclama un tratament sever.
Cum s-ar cuveni sa reactionezi la un atac in care combinatia de rea-credinta, mistificare, impolitete si incoerenta este deconcertanta? Primul gand este ca ai de-a face cu un betiv violent. Insa, daca privesti indarat la faptele mangafalei, iti dai seama ca n-are nici macar scuza betiei. Omul e ticalos. Iar ticalosia nu stie de teama iubitoare a Domnului, ci numai de frica pedepsei corporale.
Imi asum riscul de a fi etichetat drept extremist pentru aceste consideratii, care, va asigur, pornesc dintr-o indignare legitima".
Aceeasi indignare "extremista" – altminteri legitima si de inteles – o vor fi trait, mutatis mutandis, si cei din interbelic, cand s-a transformat chiar in indignarea unei intregi generatii, care a ales calea duelului cu puternicii vremii, gata sa plateasca chiar pret de sange pentru ceea ce considera a fi onoarea sa si a neamului romanesc.
Buna sau rea, "institutia duelului", ca exercitiu radical al onoarei, este expresia derivata a cavalerismului, deci a virilitatii. Oricate rezerve s-ar putea formula la adresa ei, nu poti sa nu-i admiri temeiul de verticalitate. si nu intimplator, desi exista si exceptii (care pana la urma nu fac decat sa confirme regula)4, nostalgia duelului franc si barbatesc, odinioara marca a conditiei aristocratice (noblesse oblige), este caracteristica in masura semnificativa oamenilor cu mentalitate de dreapta, pentru care rectitudinea este – sau macar se vrea – axa a existentei. Trecerea de la ordinea aristocratica la ordinea burgheza si apoi proletara a lumii a ingustat treptat si exigentele onoarei, si practica duelului. Pentru mentalitatea stangista, fie ea liberala, socialista sau comunista, onoarea insasi reprezinta un concept desuet si "reactionar", iar refuzul si prohibitia duelului – o forma de "civilitate" umanitarist-democratica, reflectand in mic invazia ideologica ("lupta pentru pace") sau sentimentala (Make love not war) a pacifismului modern (care numai in mod demagogic invoca uneori si scrupulul moral-religios, de care in alte privinte nu prea se sinchiseste, filosofia subsecventa fiind una laica, daca nu chiar atee). Cu riscul ca afirmatia sa fie calificata drept "sexista" de noii politruci ai "corectitudinii politice", este desigur in joc si trecerea de la o paradigma "tare"/virila a istoriei la una (mai) "moale"/efeminata (ce merge de la explozia "feminismului" pana la… "teologia feminista").
Ce-i drept, institutia duelului nu mai exista de mult, dar duelul a continuat sa fie practicat si mult dupa ce fusese interzis. Duelatorii (duelgii?) isi asumau de-acum inca si mai mult de dragul onoarei: nu numai riscul de a pierde duelul, dar si pe acela de a suferi sanctiunea aspra a legii (care putea merge pina la proscrierea pe viata sau chiar pina la pedeapsa capitala). si atunci una din doua: ori erai ucis si scapai de la sine de sanctiunea legala, ori ucideai si ramaneai in afara legii.
De aceea, crestineste vorbind (si mai ales dintr-o perspectiva ortodoxa, mai sensibila la sfintenie decat la cavalerism), cred ca lui Dumnezeu nu-i va fi placut niciodata duelul, de doua ori zadarnicitor de perspective: nici ticalosul nu se mai putea indrepta, nici virtuosul nu-si mai putea valorifica liber virtutea. Moartea anula de facto, supravietuirea anula de jure. Supravietuitorul era nevoit ori sa fuga, ori sa se predea, iar onoarea "reperata" risca sa ramana fara purtator. De aceea as indrazni sa spun ca Dumnezeu ii va fi iubit pe cei ce se duelau, dar va fi urat duelul, care in principiu parea o solutie, dar in fapt era o fundatura (daca, bunaoara, Cain l-ar fi ucis pe Abel in duel, n-ar fi fost mai putin ucigas de frate).
In chestiunea duelului partea cea mai delicata e aceea ca dreptatea intra sub hazard: ce se intampla daca nu tu, dreptul, il omori sau ranesti pe ticalos, ci el, ticalosul, te "matraseste" pe tine?! Te alegi si cu "capul spart", si cu onoarea "nereperata", iar ticalosul se poate prevala de deznodamant ca sa-si disimuleze si sa-si perpetueze ticalosia, ba inca si cu aere de erou! si atunci cine ce-a avut de cistigat? Ce rost are?
De aceea mai eficient pe termen lung si mai placut lui Dumnezeu ramane, fara doar si poate, "duelul" verbal. Ticalosia trebuie prompt si ferm deconspirata, certata public, data de rusine. Daca am face lucrul asta cum trebuie si de cate ori trebuie, multi ticalosi ar ajunge sa-si doreasca mai degraba sa fi murit decat sa indure oprobriul pana la moarte… Sau poate sunt si eu tributar paradigmei "efeminate" a modernitatii…
Note
1. La mijloc era desigur incredintarea lui Dan Botta ca Blaga, in teoria filosofico-poetica a "spatiului mioritic", ii plagiase lui ideea de "unduire", dintr-un eseu cu tenta tracizanta (polemica indeobste cunoscuta de istoria literara). E singurul "duel" – dintre cele enumerate aici – pentru care, din cate stiu, exista documente scrise. Pentru amanunte, a se vedea Dan Botta, Cazul Blaga, Ed. Bucovina – I. E.Toroutiu, Bucuresti, 1941 (reprodus si in antologia Plagiatul la romani, Ed. ARC, Chisinau, 2004, pp. 107-118). Cf. si Ion Simut, "Lucian Blaga provocat la duel de Dan Botta", in Romania literara, nr. 11/2005, sau Andrei Oisteanu, "Duelul la romani", in Romania literara, nr. 22/2005. Oricum, dintre cei evocati in continuare, Blaga, cel ce marturiseste franc intr-un poem emblematic: "Fiu al faptei nu sunt…", e singurul ce ar putea fi suspectat de o anume lasitate. (Nota R.C.)
2. Amandoi – stranie grimasa a sortii! – aveau sa moara mai tarziu in temnita comunista de la Aiud: Mircea Vulcanescu in 1952 (cu mesajul testamentar: "Sa nu ma razbunati!"), iar Sandu Tudor – devenit ieroschimonahul Daniil de la Rarau – in 1962. (Nota R.C.)
3. Cei doi fusesera colegi de liceu militar la Manastirea Dealu. Nu numai din acest episod insolit, dar si din tot scrisul sau ulcerat rezulta ca Pandrea l-a gelozit pe Codreanu pentru harisma lui, altminteri socotindu-l inferior intelectual si compromitator misticoid al spiritului cazon. Cu tot stangismul lui, Pandrea va ajunge si el in temnitele comuniste (experimentand din plin, pe propria piele, diferenta dintre teoria si practica marxismului). (Nota mea – R.C.)
4. Cazul Petre Pandrea, bunaoara, atipic din mai toate punctele de vedere. Intr-un fel, in tinerete, Petre Pandrea a urmat un drum invers decit Petre Tutea: nu de la stanga spre dreapta, ci de la dreapta spre stanga. Dupa ce scrie la Gandirea si-si pune semnatura (in varianta Petre Marcu Bals) pe vestitul Manifest al Crinului Alb (1927), avocatul oltean devine galopant, cum el insusi va fi recunoscut in inchisoare, "tovarasul de drum" al comunistilor (de mentionat, in paranteza, ca a fost si cumnatul lui Lucretiu Patrascanu, de a carui dizgratie nu se putea sa nu fie el insusi afectat).