Vasile Blaga insista asupra unui perpetuu exil politic al Monei Musca, argumentand cu verdictul de politie politica al CNSAS, dat ca urmare a colaborarii politicienei, acum trei decenii, cu Securitatea intr-o chestiune mai degraba minora. Concomitent, ayatollahii media decisi sa limiteze drastic jurnalismul politic incercau sa-i puna calusul in gura lui Traian Ungureanu, invocand un detaliu si mai nesemnificativ al biografiei sale.
De fapt, locotenentul lui Traian Basescu le-a facut un serviciu notabil doar celor care urmaresc, de ani de zile, lapidarea tuturor personalitatilor care au jucat si continua sa joace un rol vital in procesul de consolidare a fragilei democratii romanesti. In orice societate politica sanatoasa, eforturile depuse de oameni ca Mona Musca, Ungureanu sau Carol Sebastian pentru a opri transformarea democratiei intr-un balci regizat si controlat de oligarhie erau percepute drept gesturi reparatorii suficiente pentru seria pacatelor relativ minore infaptuite in trecut.
Dar cum avem de-a face cu Romania, normalitatea arata cu totul altfel. In Romania zilelor noastre, forte cu certa pondere ajung sa modeleze mass-media dupa bunul lor plac si, fireste, dupa propriile criterii etice. Ca atare, oprobriul mediatic a lipsit
intru totul la reaparitia, subita si zambitoare, a unui personaj-cheie al Securitatii: colonelul si deputatul Ristea Priboi s-a afisat senin la un eveniment sportiv dupa o vacanta de trei ani in Golful Persic, pauza sa demonstrandu-le, implicit, votantilor sai exact cati bani da, de fapt, pe electorat. Intr-un stil asemanator, gestul lui serban Mihailescu, fost inalt demnitar inca din vremurile lui Ceausescu, de a-si serba ziua de nastere cu mare fast la Capsa in compania unei pleiade de dinozauri tineri si batrani a fost perceput si redat de presa ca un eveniment monden de mare succes, nicidecum drept gest de maxim prost-gust. Iar Ion Iliescu este permanent in lumina reflectoarelor, desi a constituit, indiscutabil, una din principalele amenintari la adresa libertatii si a democratiei in vremuri mult mai recente si pentru multi greu de uitat.
Daca Vasile Blaga ar fi adoptat o constanta pozitie transanta in privinta lustratiei clasei politice, daca se dovedea un veritabil hardliner la acest capitol, atitudinea sa in privinta revenirii doamnei Musca pe scena politica ar mai fi fost cat de cat de inteles. Dar nici vorba de o asemenea pozitie pilduitoare, din contra: a avut o atitudine extrem de caritabila fata de Dumitru Dragomir – recte fata de un personaj care se lauda, acum cativa ani, in gura mare cu faptele sale din perioada antedecembrista si care, la inceputul anilor ‘90, contribuia substantial la ascensiunea lui Vadim Tudor. In schimb, domnul Blaga pare sa aiba mult mai putine scrupule atunci cand vine vorba de augmentarea standardelor etice, nicidecum ridicate, caracteristice randurilor democrate – daca il interesa sincer acest aspect, alta era acum componenta listei candidatilor democrati la variile primarii din tara. In primul rand insa, un om cu asemenea convingeri ferme nu cedeaza, in calitate de ministru de Interne, tocmai in fata vechii garzi, acceptand musamalizarea unor scandaluri care ar fi compromis serios fostele structuri.
Problema Monei Musca nu rezida in detalii biografice de-acum zeci de ani, ci in cele ale prezentului: cota de popularitate a domniei sale inca este mult prea ridicata pentru a fi pe placul PD-L. Daca va dori sa participe la un scrutin uninominal, are sanse notabile de a repurta un succes de anvergura, dat fiind ca s-ar gasi destui cetateni incredintati ca domnia sa va lua in considerare si va reprezenta cu adevarat interesele lor, neignorandu-i – in traditia alesilor din ultimii 18 ani – pe parcursul celor patru ani de mandat.
Spre deosebire de Vasile Blaga si restul greilor din jurul sau, Mona Musca lasa impresia unui om care s-ar mai putea dedica atat atragerii de noi membri, cat si sustinerii carierelor tinerilor din partid. Daca PD-L s-ar gasi, candva, in situatia de acum patru ani a social-democratilor – partidul cel mai mare, dar aflat in incapacitate de a guverna singur –, doamna Musca pare suficient de verticala si determinata pentru a prefera calea bancilor opozitiei decat incheierea unui pact faustic cu oligarhia. Pe cand atitudinea domnului Blaga de la debutul crizei politice, in 2006, incoace a indicat mai degraba preferinta pentru varianta compromisului intre Traian Basescu si adversarii sai – desi pacatele acestora le eclipseaza complet pe cele ale Monei Musca, iar inversunarea de care dau dovada este provocata tocmai de pozitia categorica a presedintelui in privinta coruptiei si a reformei judiciare. Domnul Blaga insa prefera, s-ar zice, sa guverneze in perfecta armonie alaturi de Victor Ponta si Cristian Diaconescu – politicieni cu vesta, ce-i drept, nepatata, dar social-democrata.
Ma tem ca Traian Basescu se autoamageste crezand ca un partid cu atitudini sectariene de genul celor afisate de Vasile Blaga il poate asista cu adevarat in dezideratul sau de primenire a scenei politice romanesti in decursul proximilor ani.
