Convorbirile de pace israeliano-palestiniene, incepute acum trei luni la Annapolis, nu sufera de vreo lipsa de idei despre cum ar trebui sa fie abordate principalele probleme ale conflictului. Dupa ani si ani de incercari frustrante de a ajunge la o intelegere, avand la dispozitie zeci de planuri oficiale si mai putin oficiale, negociatorii nu mai au cine stie ce spatiu de manifestare a creativitatii proprii in formularea unui acord.
Problema profunda trebuie cautata in alta parte, anume in calitatea slaba a conducerii politice palestiniene si in fragmentarea acesteia. Singurul om care ar fi putut legitima in ochii palestinienilor o solutie bazata pe doua state – Yasser Arafat – a luat aceasta capacitate cu el in mormant.
Presedintele Mahmud Abbas nu a fost nicodata o figura politica in stare sa-i inspire pe palestinieni. Faptul ca a pierdut Gaza in fata Hamas i-a diminuat si mai mult influenta politica. De fapt, el nu controleaza nici macar militiile propriului partid, Fatah, care au fost chiar mai active decat Hamas in lansarea atacurilor teroriste impotriva Israelului. Guvernarea Autoritatii Palestiniene in Cisiordania ar fi intrat de mult in colaps daca nu ar fi existat incursiunile zilnice ale Israelului impotriva Hamas si Fatah in zonele aflate sub controlul lui Abbas.
De-a lungul istoriei, miscarile nationaliste, aproape invariabil constituite dintr-o aripa radicala si una moderata, s-au vazut nevoite sa accepte divizarea pentru a ajunge la Pamantul Fagaduintei. Consensul reprezinta o negociere a conducerii si reprezinta de multe ori reteta pentru paralizie politica.
Sionismul este un exemplu perfect. Daca Irgunul ultranationalist al lui Menahem Begin ar fi intrat intr-o coalitie cu Mapaiul pragmatic al lui Ben-Gurion in 1947, sionistii ar fi respins divizarea Palestinei, iar lui Ben-Gurion nu i s-ar fi permis sa declare independenta statului evreu in mai 1948.
Desigur, o asemenea lectie nu trebuie ridicata la rang de dogma. In cazul palestinian, in lipsa leadershipului practicat de Arafat, aripa radicala Hamas nu poate fi exclusa de la procesul care va conduce la statalitatea Palestinei. Mai mult de atat, spre deosebire de exemplul Israelului, aripa radicala din Palestina constituie de fapt majoritatea democratica, iesita invingatoare in alegerile de acum doi ani.
In concluzie, problema care domina astazi discursul israelian nu este daca sa invadeze sau nu Gaza controlata de Hamas. Blocat de o paralizie autoimpusa, ce nu lasa loc unei solutii nonmilitare, Israelul refuza sa vada ca atacurile cu rachete ale Hamas impotriva unor tinte din Israel nu intentioneaza sa atraga Israelul intr-o invazie. Ele sunt, in schimb, o incercare de impunere a unei noi arme care sa forteze Israelul sa accepte o incetare a focului (Tahdiye).
A crede ca aceia care au fost implicati din partea palestiniana in discreditatul proces Oslo mai pot concentra azi legitimitatea si sprijinul in favoarea unui compromis care presupune concesii dureroase pentru etosul national palestinian ar echivala cu o autoamagire.
Pe de alta parte, nu e deloc evident ca o invazie majora in Gaza ar pune capat atacurilor impotriva Israelului. Cu ajutorul Iranului, Hamas a trecut printr-un proces de hezbollahizare. Unitatile Hamas nu mai sunt simple celule teroriste, ele sunt unitati militare bine antrenate si echipate, iar rachetele lor, similare celor din sudul Libanului, sunt dotate cu dispozitive de lansare intarziata si amplasate in silozuri subterane primitive.
Experienta traumatizanta a razboiului din Liban din 2006 a creat conducerii Israelului o acuta sensibilitate fata de inca un razboi asimetric, in care niciodata nu se poate afirma o victorie limpede si unde aritmetica sangelui este intotdeauna condamnata sa transforme pierderile fortei superioare – Israel – intr-o criza interna.
Israelul trebuie sa-si mute obiectivul strategic din Gaza de la rasturnarea Hamas la salvarea procesului Annapolis si, o data cu acesta, a ultimei sanse pentru o solutie bazata pe doua state. Pentru asta e nevoie nu doar de un armistitiu cu Hamas, ci si de o reintoarcere la guvernul de uniune nationala in Palestina, singurul care poate conferi procesului de pace legitimitatea vitala de care duce in prezent atata lipsa. Fara resuscitarea acordului de la Mecca, cel care a adus impreuna Hamas si OEP intr-un guvern de coalitie, Hamas nu poate spera sa asigure controlul asupra Fasiei Gaza, iar OEP nu poate oferi un acord de pace cu Israelul.
Ideea ca pacea poate fi obtinuta doar prin divizarea "moderatilor" si "extremistilor" palestinieni, idee atat de draga artizanilor procesului Annapolis, este o falsa premisa. Un guvern palestinian de uniune nationala nu va impiedica un acord, fie numai din simplul motiv ca moderatii care negociaza astazi cu Israelul trebuie in orice caz sa aspire la o intelegere pe care extremistii sa nu o poata eticheta drept tradare. De aceea, diferenta dintre pozitia palestinienilor in actualele negocieri si cea care se va impune in cazul in care un guvern de uniune nationala va fi reinstalat ar fi doar de ordin minor.
Shlomo Ben-Ami, fost ministru de externe al Israelului, este vicepresedinte al Centrului International pentru Pace Toledo si autor al volumului Scars of War, Wounds of Peace: The Israeli-Arab Tragedy (Cicatricele razboiului, ranile pacii: Tragedia israeliano-araba).