Venirea primarului orasului Chisinau, liberalul Dorin Chirtoaca, la Bucuresti a fost un eveniment consemnat cu promptitudine de presa. Vizita a fost mai mult decat cordiala, in raspar fata de politica oficiala a presedintelui Republicii Moldova, dl Voronin, seful ales al administratiei municipale a Chisinaului straduindu-se sa marcheze in mod simbolic ceea ce socotea, pe buna dreptate, ca s-ar cuveni subliniat. In doua cuvinte, este vorba despre un continut ideatic ce se lasa pus sub genericul "Basarabia, pamant romanesc". Gesturile si declaratiile subsumabile acestei conceptii, socotite de rusofonii si rusofanii din Moldova de peste Prut drept o expresie a nationalismului romanesc, au fost legate, cum s-a observat, de celebrarea Unirii Basarabiei cu Romania cu exact noua decenii in urma.
Era previzibil in asemenea context ca istoria sa redevina un instrument numai bun de manipulat in mainile politicienilor, in aceasta privinta bunele sau relele intentii ale manipularii fiind de interes secundar. Principalul lucru de constatat este ca, din retorica politica, recursul la trecut intr-o maniera discutabila nu poate nicidecum lipsi.
Inspirat, pesemne, de Herodot, care furnizeaza informatii relevante despre acest ritual intr-un pasaj celebru al Istoriilor sale, de Scrisoarea a treia eminesciana sau chiar de analiza ampla si pe intelesul tuturor pe care o face intr-o monografie memorabila Petru Caraman, Dorin Chirtoaca i-a adus presedintelui Basescu un vas cu pamant din Basarabia. Daca adauga si un recipient din plastic plin cu apa din Bac, gestul politic respectiv ar fi reprodus intocmai ceremonia inchinarii politice stiute din mosi stramosi. Semnificatia este salutara, primarul capitalei basarabene recunoaste, de fapt, ca Moldova ex-sovietica apartine, de fapt, din punct de vedere istoric, spatiului romanesc. (Evit sa spun Romaniei pentru acuratete istorica, la 1812 Romania neexistand inca.) Remarc, totusi, ca gesturile de acest fel, foarte dragi nationalismului si populismului in general, cu priza mediatica sigura, au fost cultivate si de catre Nicolae Ceausescu. El prefera insa intampinarea cu paine, sare si un ulcior cu apa (sau vin sau tuica; asta sa ne-o spuna fostii membri ai garzii pretoriene ceausiste), semn similar de supunere si de inchinare inteles curent ca simpla ospitalitate.
In acelasi context, intalnirea lui Chirtoaca, la primaria capitalei, cu omologul sau dambovitean, Adriean Videanu, a marcat reiterarea unei teme dragi nationalismului romanesc – si maghiar – din Ardealul anilor ‘90: ridicarea de statui. Mania a fost criticata, cu clarviziune, de Nichita Stanescu, inca din 1966, primele versuri ale Elegiei a doua spunand, cu o incredibila intelegere a unui anume mod de a fi peren, caci repetabil, ca: "In fiecare scorbura era asezat un zeu.//Daca se crapa o piatra, repede era adus/si pus acolo un zeu.// Era de ajuns sa se rupa un pod,/ca sa se aseze in locul gol un zeu,/ori, pe sosele, s-apara in asfalt o groapa/ca sa se aseze in ea un zeu". Conform celor declarate de Dorin Chirtoaca imediat dupa intalnirea cu Videanu, "i-am propus primarului general sa ridice o statuie a lui stefan cel Mare si Sfant la Bucuresti, iar dansul a propus sa ridicam o statuie a domnitorului Mihai Viteazu la Chisinau si in acest fel sa avem un inceput simbolic, demarat astazi, la sarbatorirea a 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu tara". Intr-adevar, tocmai retorica statuilor lipsea sa fie readusa in prim-plan, si inca printr-un asa-zis schimb de eroi. Nu ma mir ca Videanu l-a propus pe voievodul Unirii, care a fost si cuceritorul instantaneu al Moldovei, in fata caruia ostile lui Ieremia Movila au plecat steagul fara lupta, dupa ce Mihai facea deja, de prin vara lui 1595, din domnitorii locului niste aliati-marionete ai sai. Cam la fel facuse, la randul lui, si stefan cel Mare – voievod-simbol si in Moldova de dincoace de Prut, ca si in Bucovina de Nord astazi separata atat de Romania, cat si de Basarabia – in campaniile lui contra Tarii Romanesti, punand in scaunul de la sud de Carpati sau retragand, dupa pofte si nevoi, tot felul de voievozi, si ajungand chiar sa prade si sa distruga nemilos capitala, in vremea lui Radu cel Frumos, caruia, cu acelasi prilej, i-a si luat in captivitate sotia si fiica. Daca asemenea fapte se doresc exemplare pentru apropierea dintre Chisinau si Bucuresti, poate ca primarii celor doua orase ar trebui sa isi angajeze cate un istoric de serviciu, care, trecand de retorica gonflata a manualelor si a tratatelor de istorie elaborate sub egida Academiei, sub deviza unei corectitudini politice rau intelese, sa restaureze faptele asa cum au fost, ferindu-i pe edili de ridicol.
Este ciudat ca, de fiecare data cand vine vorba de infratire, apropiere si concordie, politicienii se gandesc numai la barbati incruntati, in zale si cu armele la indemana. Cultura, care este – sau ar putea fi – mult mai degraba un teritoriu privilegiat al creativitatii pacifice, nu le retine atentia, dezvaluindu-le viziunile puerile, de baietei care agita niste sabioare de lemn pe maidanul din spatele blocului. Nu ar fi rau nici ca simbolurile sa priveasca spre viitor mai degraba decat spre trecut, caci de acesta din urma s-a cam saturat toata lumea si speranta intr-un viitor mai bun ne apare multora ca o prioritate. Primarilor nu?
