Il chema Nichita Stanescu, dar noi ii spuneam Nichita. Unii ii mai spun inca Nichita, chiar dintre cei care nu l-au cunoscut. A fost un om care nu se economisea pe sine, asa cum facem noi, ceilalti. Nu s-a economisit pe sine si nici cuvintele limbii romane nu le-a economisit. Asta nu inseamna ca le-a risipit aiurea, asa cum facem noi, ceilalti. Pe cale de consecinta, nu si-a economisit nici clipele vietii si ale posteritatii. Caci, iata, la nu mult timp dupa disparitia sa fizica, dupa ce economia si risipa nu mai semnificau nimic atunci cand se pronunta numele sau, a inceput contestarea. Contestarea, doamnelor si domnilor, e mai acerba in cazurile in care admiratia a fost (un timp) mai intensa. Intensitatea contestarii este direct proportionala cu intensitatea admiratiei. S-a spus despre Nichita (Stanescu, totusi) ca este cel care a deschis calea poeziei dupa desertul rosu al proletcultismului? Atunci se va observa repede ca nu, dimpotriva, si el a cotizat la proletcultism, sau, ma rog, la realismul socialist al odelor inchinate puterii. Da, si Nichita (totusi Stanescu) a dat falsului Cezar ceea ce unii spun ca s-ar cuveni daruit Cezarului adevarat. Cum astazi nimeni nu-si mai da osteneala de a cerceta trecutul imediat, ca de altfel orice trecut, sau foarte putini o fac, e comod si util pentru contemporanii eliberati de acele servituti sa creada ca lor nu le-ar fi putut fi impuse nici chiar daca ar fi trait in anii regimului comunist de trista amintire. Nu le-au reprosat niste tineri israelieni de azi unor supravietuitori ai holocaustului ca nu s-au rasculat impotriva gardienilor de lagar nazisti, doar aceia erau putini, iar ei, detinutii, multi?! Ministerul Adevarului, doamnelor si domnilor, nu e o inventie a unui scriitor cu imaginatia febrila, ci o transcriere in cheie literara a unui instrument de care se servesc mai toate generatiile, spre a-si face viata si moartea mai usoare, mai suportabile.
Acum 42 de ani, Nichita Stanescu a publicat o carte de poeme care a zguduit lumea literara de atunci si care ar mai putea zgudui si lumea literara de azi daca ar fi citita si gandita. In cele 11 elegii ale lui, poetul numara si una care spunea foarte mult despre gandul lui subteran, cel care nu se materializa in te miri ce alcatuiri de fatada inselatoare. "In fiecare scorbura era asezat un zeu.//Daca se crapa o piatra, repede era adus/si pus acolo un zeu./…/O, nu te taia la mana sau la picior, /din greseala sau dinadins.//De indata vor pune in rana un zeu,/ca peste tot, ca pretutindeni,/vor aseza acolo un zeu/ca sa ne inchinam lui, pentru ca el/apara tot ceea ce se desparte de sine." Aceste versuri din Elegia a doua, getica, au fost citite in cheie artistica, dar ele bat, in opinia mea, dincolo de artistic, intr-o meditatie asupra situatiei omului pe pamant.
Ce banalitate am spus/scris, nu-i asa? Nu-i asa, pentru ca atunci, in 1966, cand au aparut cele 11 elegii, era o victorie sa poti spune asta intr-un poem. Zeul era artificiul, proteza, religia comunista era si ea un artificiu, o proteza, mai schioapa decat piciorul inlocuit. schiopatai cu proteza aceasta mai bine decat cu ciotul care, eventual, iti ramasese inainte de a ti se pune proteza. si, ca-ntr-o lume a absurdului, schiopatatul era declarat regula, iar mersul normal infirmitatea. Sigur, toate acestea nu sunt spuse deloc in poemul lui Nichita Stanescu. Dar, eu mai cred, valoarea unui text creste cu cat iti da mai multe ocazii (doriti "oportunitati"?) de a extrapola, introducandu-ti, deloc ilegal, viata si experienta inauntru, ca pe zeul din orbita lipsa a luptatorului care si-a pierdut ochiul din finalul, necitat de mine, al poemului.
si culmea este ca, un timp, care, cred, nu s-a terminat inca, Nichita insusi a devenit un zeu. Pe el il introducem in orbita goala a unui ochi care nu mai vede, ca sa vedem cu el. O fi bine, o fi rau? O fi doar o elegie dupa ochiul pierdut, a nu stiu cata, dincolo de cele 11? Asa ca, modificati, va rog, titlul: nu "Zeul lui Nichita", ci "Zeul de Nichita".
Intrebare: mai este, oare, poetul o proteza in vremurile noastre, cand infirmitatile nu mai sunt exceptii, ci reguli, norme?
