Scafandrul si fluturele (Le scaphandre et le papillon)
Productia: SUA, Franta, 2007 Regia: Julian Schnabel In distributie: Mathieu Amalric, Emmanuelle Seigner, Marie-Josée Croze Distribuit de Prooptiki Romania
"Arat ca o chestie pusa la pastrat intr-un borcan cu formol" constata vocea lui Jean-Dominique Bauby (Mathieu Amalric), fost editor la Elle-ul frantuzesc si mare afemeiat, actualmente complet paralizat in urma unui atac, cu exceptia unei pleoape ce devine, astfel, stramta fereastra prin care e constrans sa vada lumea. Gandul – caci de articularea unei idei e vorba – ii vine cand isi observa prima data, dupa operatia in cursul careia celalalt ochi i-a fost cusut, imaginea oglindita intr-o fereastra: un chip deformat, stramb, grotesc, capabil sa-(t)i trezeasca exact acea zvacnire de repulsie dupa care tanjesc in van majoritatea productiilor horror contemporane. Dar filmul americanului Julian Schnabel, al treilea dupa biograficul Basquiat si sulfurosul Before Night Falls, nu e nici pe departe un horror. Cel mult nu dintr-un punct de vedere formal. Desi starea claustrofoba, de panica in care te scufunda de la primul cadru functioneaza perfect ca deturnare a unor poncife ale genului.
Poate ar fi momentul sa amintim ca il descoperim pe Bauby cel post-accident exact cand se vede si el: pentru prima treime, dificilul si inclasabilul film al lui Schnabel ne imerseaza in angoasa lui Bauby, reducandu-ne la perspectiva diforma si tulburatoare a protagonistului sau – siluete neclare, vizualizate fluid, la limita oniricului (sau cosmarescului, daca preferati) de operatorul lui Spielberg, Janusz Kaminski, cu imaginea concentrandu-se ocazional pe o fata (in genere ingrozita) a vreunuia dintre apropiatii veniti in vizita sau pe gesturile si ritualurile, cu atat mai straniu/inspaimantatoare, ale personalului spitalicesc. si camera fuge, se muta continuu, pe urma privirii disperate a unui om captiv in propriul trup si incapabil sa mai comunice cu exteriorul. In timp ce vocea lui Amalric articuleaza vibrant, pe banda sonora, ce ii trece prin cap: uimire, furie, inversunare, cinism… Pana cand, o data cu imaginea care se largeste, ingloband progresiv si o perspectiva obiectiva, asistam la lenta si chinuitoarea recuperare a eroului. Care invata, cu ajutorul unei terapeute (Olatz Lopez Garmendia, in realitate sotia regizorului) si a unei logopede (minunata Marie-Josée Croze, pe care unii si-o mai amintesc, poate, din Les invasions barbares) sa isi transmita gandurile prin intermediul pleoapei inca functionale. Primul, descifrat litera cu litera, fiind (cum altfel?!) cumplitul "Vreau sa mor". Le scaphandre et le papillon nu e, insa, genul de poveste lacrimogena care vrea sa-ti stoarca cu orice pret suspine de comizeratie pentru insuportabila stare a protagonistului sau, ci, dimpotriva, istoria unei redescoperiri fortate de situatia sa limita; caci, redus aparent la un stadiu cvasi-vegetativ, lui Bauby nu ii ramane decat sa plonjeze cu toata forta in propria imaginatie si printre amintirile fostei sale vieti. Care ne dezvaluie, treptat, un personaj nici pe departe simpatic ori corect, dar fara sa mizeze vreo secunda pe mult-abuzata carte a remuscarilor. In flashback-urile care intrerup, progresiv, naratiunea, Mathieu Amalric, a carui prezenta fermeca deja in Rois et reine ori Munich, recreeaza un barbat puternic, senzual, inzestrat cu un magnetism care iti explica perfect succesul sau fara sa fie nevoie de prea multe amanunte biografice; si exact senzualitatea si forta aceasta razbat si din vocea care ne insoteste pana la sfarsit in calatoria prin mintea si memoria acestui individ aparte, de-a lungul anului in care, pana sa moara, a reinvatat sa traiasca si a apucat sa isi scrie memoriile. Avem in fata un rar exemplu de cinema de autor, vibrant si atipic.
