Curtea Constitutionala a Romaniei a transat inca o disputa politica intre doua institutii ale statului. Dupa "una calda" pentru Palatul Cotroceni (Curtea a decis recent ca presedintele este cel care poate declansa urmarirea penala a ministrilor, fosti si actuali, suspectati de coruptie), CCR a tras luni o concluzie echivalenta cu "una rece" pentru acelasi palat, dar calda pentru Guvernul Tariceanu si pentru majoritatea nemarturisita pe care Guvernul minoritar se sprijina in Parlament: a limitat prerogativa pe care tot ea i-o recunoscuse nu demult presedintelui. Astfel, ministrii care sunt in acelasi timp parlamentari si sunt banuiti de acte de coruptie nu pot fi deferiti justitiei decat cu consimtamantul colegilor deputati si senatori. O procedura care, in climatul tulbure in care traim, poate tergiversa actul de justitie pana la a-l face irelevant, pentru societate cel putin.
Coincidenta sau nu, Parlamentul lucra, in chiar ziua celei mai recente decizii a CCR, la "imbunatatirea" Legii raspunderii ministeriale. Ciudat sau nu, cele doua demersuri si-au gasit solutii similare.
Iata ca institutia Curtii Constitutionale continua sa navigheze, cu dibacie, printre stancile si minele care fac atat de periculoasa traversarea Marii Legii Fundamentale. Ea da dreptate cand Guvernului, cand Presedintiei, pentru ca stie ca nu poti multumi pe toata lumea concomitent. Alternativ, dar nicidecum pe gratis – ci mai curand urmandu-si instinctul de conservare, daca nu si alte instincte.
Judecand dupa varsta celor mai multi dintre judecatorii CCR si dupa inceputurile distinselor cariere ale unora dintre acesti interpreti ai Constitutiei pusi sa lamureasca intentia legiuitorului, constati ca unii dintre ei ar fi putut fi chiar cursanti la scoala speciala de "cadre de incredere" (si acoperite) ale fostei Securitati, institutia de la Bran despre care ati putut citi in acest ziar. Dar chiar daca nici unul dintre judecatorii CCR nu a calcat pe la acele cursuri speciale de formare a tartorilor represiunii comuniste, cei mai multi dintre ei sunt impregnati, vrand-nevrand, cu doua precepte, deseori nemarturisite, ale celor care vroiau sa se catare pe scara sociala in acele vremi nu prea indepartate: nu urina contra vantului si "capul taiat sabia nu-l taie".
Insarcinati cu "traducerea" Constitutiei din romana (voit?) imprecisa in care a fost redactata Legea fundamentala intr-o romaneasca cat mai clara si mai precisa cu putinta, pentru a permite citirile univoce fara de care justitia se impotmoleste chiar daca este administrata de oameni de buna-credinta, distinsii talmaci, judecatorii Curtii Constitutionale, incalca, nu o data, una dintre legile fundamentale ale traducerii: versiunea rezultata din travaliul de adaptare la o alta limba (sau alt palier al aceleiasi limbi) nu are voie sa tradeze intentia cristalizata lingvistic in textul original. Traduttore traditore…
Practicand o astfel de echilibristica nici macar aparent dezinteresata intre cele trei palate ale Puterii, CCR nu face altceva decat pura politica – un pacat nu mai putin grav decat acela al inovatiei in materie constitutionala facuta de oricine altcineva decat Legislativul tarii.
S-a spus, nu o data, ca politica e o persoana de moravuri usoare, iar politicienii, practicanti ai celei de-a doua meserii din Istorie, in ordinea aparitiei. Distinsa Curte Constitutionala ar face bine sa isi pastreze ochii bandajati si sa faca totul pentru a-si pastra intacta neprihanirea impusa de misiunea ei nu doar nobila, dar si atat de necesara. Alminteni ramane o cutra a Constitutiei.
