Chestiunea Kosovo a reconfirmat calitatea inferioara a politicienilor romani, care au incercat sa evite, inclusiv prin intermediul chestiunii in cauza, penalizarile clasice ce decurg dintr-o constanta conduita neetica. Dansul macabru al lui Slobodan Milosevici, inceput in anii ’90 concomitent si corelational cu demersurile de acaparare a puterii, a vizat consolidarea si extinderea influentei sale printr-o manipulare insidioasa a nationalismului sarbesc – sentiment pe care-l luase, anterior, in deradere timp de aproape patru decenii. Dat fiind apusul comunismului in Europa, Milosevici a anuntat decesul constructiei "fratiei popoarelor" impuse de Tito, proclamand totodata subita amenintare aparuta la adresa sarbilor din Kosovo. A urmat binecunoscutul val de ura – suscitat initial prin intermediul televiziunii tocmai in vederea desensibilizarii oamenilor si a aclimatizarii lor cu ideea razboiului izbucnit, apoi, in 1991. Spre deosebire, romanii par de-a dreptul norocosi a fi bombardati, prin intermediul micilor ecrane, "doar" cu un sir interminabil de trivialitati – menite, ce-i drept, sa-i lobotomizeze la fel de operativ ca emisiunile din vremea "Epocii de Aur".
In politica romaneasca, Ion Iliescu a fost cel care a flirtat serios cu politica in stil Milosevici – propriul sau dans macabru desfasurandu-se in voie pana cand SUA l-au avertizat ca era cazul sa-i puna capat, enuntand ulterior, la jumatatea anilor ’90, decizia asumarii rolului de garant al pacii in regiunile insangerate ale Balcanilor. Mai nou, UDMR a considerat chestiunea Kosovo ca fiind oportuna servirii intereselor maghiarimii din Romania. Dar solutia lui Marko Bela de salutare prompta a declaratiei de independenta a Kosovo si de solicitare a unei la fel de subite recunoasteri a acesteia de catre statul roman nu a avut tangente nici cu interesele secuimii, nici cu vreo potentiala preocupare privind soarta kosovarilor, ci exclusiv cu propriile dificultati ale UDMR. Spre deosebire de minoritatea turca din Bulgaria, care a preferat sa mentina tacerea in aceasta chestiune, desi se afla la randul ei la guvernare, UDMR s-a agatat de Kosovo ca de un colac de salvare – regiune in rest insuficient interesanta pentru "greii" partidului si despre care nu cred ca o vor fi vizitat candva, macar din curiozitate. Liderii maghiari si-au exprimat solidaritatea cu albanezii secesionisti mizand strict pe ecourile produse de pozitia lor. Iar miza a fost una corecta, dupa cum s-a putut constata – cu Vadim si intregul alai peremist reiviti grabnic din catacombe, cu PNL adoptand un aer semilezat/seminonsalant, cu unele voci liberale solicitand retragerea UDMR de la guvernare etc.
UDMR a fost si ramane un fidel al autoritatilor romane. Gratie "firului direct" cu Bucurestiul a avut acces la parghiile puterii, la influenta si belsug intr-o masura infinit mai mare decat i-ar fi putut oferi vreun virtual ministat carpatin. Pentru liderii formatiunii, nationalismul reprezinta un "business" – la care se recurge, dupa reteta Milosevici, in vederea obtinerii profiturilor materiale. Pentru visatorul poet din fruntea partidului, pentru omenosul avocat Peter Eckstein Kovacs si pentru destui membri ai UDMR nationalismul a devenit o afacere cat se poate de profitabila: parlamentarii maghiari care ingroasa, de aproape doua decenii, randurile "alesilor" sunt mereu aceiasi, odraslele lor duc o viata indestulata, in timp ce alti tineri specialisti sau intelectuali de etnie maghiara se vad nevoiti a cauta sansa unui trai mai decent in alte colturi ale lumii. Politicienii maghiari au sustinut prea putin dezvoltarea palpabila a judetelor din Ardeal, dar fac in schimb regulat parada cu nationalismul lor – in special atunci cand simt ca sansele patronajului lor incep sa se diminueze. In prezent, UDMR se vede confruntata cu propriul nemesis – asa cum le-a fost dat, in cele din urma, si comunistilor lui Milosevici. Astfel, orice pretext care poate servi reinstaurarii clivajului etnic echivaleaza, probabil, cu o mana cereasca. si cand te gandesti ca acelasi partid isi proclama, cu putin timp inainte de aparitia problemei kosovare, aptitudinea de a guverna singur in caz ca PNL ar fi decis sa plece de la guvernare…
UDMR, PRM si PNL sunt formatiuni care necesita evenimente sau pseudoevenimente menite sa provoace electoratului un lapsus rapid in privinta avutiei formidabile a membrilor lor, a modului in care s-au capatuit acestia, dar mai ales in privinta faptului ca au blocat schimbarea si, implicit, progresul care i s-ar fi cuvenit tarii de ani buni. Asa ca mai nou si-au incercat talentele in materie de reviriment al temerilor subliminale legate de o eventuala reconfigurare a hartii statului dupa modelul 1918, 1940, ambele laolalta sau alte bazaconii de acest gen. Fiecare a interpretat un rol bine definit – UDMR pe cel al agentului provocator, liberalii s-au distribuit pe post de proteguitori ai intereselor tarii, iar Vadim si-a asigurat si el un rol secundar notabil, anume cel al deconspiratorului legitim al imensei cabale. Ca de obicei, cetatenilor le-a revenit rolul spectatorului naiv – cu alte cuvinte al victimei, a carei etnie nu conteaza, de fapt, catusi de putin. "Vedetele" spectacolului au uitat insa ca acesta va putea fi considerat de succes doar in conditiile in care publicul mai marseaza la nonsensurile prezentate pe scena de mascarici mai mult sau mai putin talentati.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
