Manifestarile xenofobe si rasiste din Italia ultimelor zile sunt primul semnal al relansarii unor atitudini, reprezentate de unele forte sociale si politice si mai demult (dar oarecum estompat si mai curand marginal), specifice unui moment de jonctiune intre mesajele ideologice ale ultradreptei si un oarecare suport de masa. Pana cu doi-trei ani in urma, aceasta intalnire nu se produsese intr-o maniera cu adevarat ingrijoratoare. Dar constituirea in Parlamentul European a unui grup de extrema dreapta, voce legitima a unei tendinte mai putin cristalizate din societatea europeana a clipei de fata, si razmeritele din suburbiile Parisului, evolutiile din Belgia si reiteratele ciocniri de strada din Budapesta au evidentiat intrarea intr-o noua etapa. Aceasta se caracterizeaza prin revenirea decisa in prim-plan a manifestarilor extremiste, dupa ce vreme de mai multe decenii, dupa al doilea razboi mondial, ele putusera fi infranate sau macar tinute sub control. Ceea ce aduce nou cazul italian, in aceste imprejurari, este concesia majora facuta de un guvern democrat acestor tendinte xenofobe si rasiste, cu un indubitabil aer fascistoid.
Din nou, ca odinioara, avem de a face cu culpabilizarea pausala, in comun, a membrilor unei intregi etnii, cu instigarea la violenta si reprimare (atat organizata, din partea autoritatilor, cat si spontana, stradala) impotriva unei minoritati, fie ea etnica (romanii) sau/si rasiala (rromii). Totodata, acum are loc transformarea unei intregi categorii sociale (anume, imigrantii) intr-un cal de bataie si un tap ispasitor pentru mai amplele nemultumiri din societatea Europei largite.
In fata acestei situatii guvernele tarilor implicate direct – cel italian si cel roman, in speta – par neputincioase. Raspunsurile lor sunt marturia vie a dezorientarii si ele nu survin pentru a stavili recrudescenta fascistoida, ci au sensul unei conformari populiste la mesajul transmis de vocile isterizate ale extremei drepte. Societatea civila europeana – democrata si liberala (in sens larg principial, nu politic) – ramane invizibila si tacuta sau se manifesta, in cel mai bun caz, intr-o maniera timorata, sporadic si fara forta. Masurile oficiale sunt de reprimare si de incalcare – sau macar ingradire – a drepturilor si libertatilor, nu simplamente de intrare in legalitate a celor din afara acesteia. Totodata, se configureaza o accentuata incapacitate a guvernelor roman si italian de a elabora, la nivel national, politici sociale, nationale, culturale integratoare, in conditiile acceptarii diversitatii etnoculturale si a disparitatilor in materie de dezvoltare. Aici trebuie diagnosticat, fara nici un dubiu, un esec al tarilor mentionate, al celor care s-au confruntat cu acelasi tip de probleme in trecutul apropiat (Franta, Belgia, Ungaria) si al celor care, in mod previzibil, se vor confrunta de aici incolo (cel putin Marea Britanie, poate si Spania). Dar esecul este si al UE, in politicile sale de integrare a rromilor si, intr-o evaluare mai generala, a marginalilor din interiorul si din exteriorul comunitatii europene. Continuarea masurilor cu tenta represiva nu va rezolva dificultatile actuale, amanandu-le, cel mult, pentru alta data, dar crescand, totodata, si riscul ca acestea sa dobandeasca o profunzime si o virulenta suplimentare.
Violenta xenofoba si amenintarile antiromanesti si antirrome din Italia nu sunt necesarmente raspunsul la situatii locale si particulare de criminalitate. Pentru aceasta, instrumentele legale si institutiile in uz ale statului italian sunt suficiente si in configuratia lor de pana acum. Practic, ultradreapta italiana raspunde, in acest fel, cu o anume intarziere, rabufnirilor de nemultumire ale marginalilor acumulate de-a lungul deceniilor postcomuniste si afirmate, cu nu mai putina forta, anii trecuti, in alte parti ale Europei, prin incendierile de masini si revoltele stradale din suburbii, in Franta, dar – sporadic – si in alte tari europene.
Dupa toate aparentele, UE se confrunta si se va confrunta in continuare cu miscari sociale majore intre extremele esichierului social, perdantii si beneficiarii sistemului care, cu toate meritele sale democrate de principiu, se pare ca nu are capacitatea de reformare interna care sa permita anihilarea, macar partiala, a disparitatilor de avere si de bunastare, a prapastiei intre marginali si curentul principal. Solutia nu ar putea fi decat o rapida rediscutare a problematicii sociale europene, prospectarea terenului si adoptarea unor politici relevante, care sa atenueze groapa din ce in ce mai adanca dintre saraci si bogati pe intreg teritoriul UE.
Neasteptata reactie a eurodeputatilor romani din grupul de extrema dreapta din Parlamentul European, starnita de atacurile furibunde ale Alessandrei Mussolini la adresa conationalilor lor, nu trebuie inteleasa ca o abandonare a pozitiilor ideologice de principiu a acestora. Ea ramane un accident de parcurs corectat deja de retragerea nepoatei fostului dictator din acelasi grup, lucru ce va prilejui o regrupare, nu o dizolvare a nucleului insusi.
Lipsa de fermitate a UE fata de derapajele de felul celor mentionate si incapacitatea dirigentilor sai de a adopta noi atitudini si politici, functionale, in aceste imprejurari, sunt cel putin la fel de periculoase pentru viitorul continentului ca atacurile teroriste sau ca actiunile potential ostile ale unor alte state.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
