Indiferent in ce fel va fi fost transata problema salariului minim, aceasta va ramane una deschisa, nerezolvata si oricum controversata. Pentru ca, daca se accepta ideea existentei unui salariu minim in economie ca pret al fortei de munca, si nu ca ajutor social, problema cuantumului acestuia (obiectul de controversa) exprima de fapt situatia incurcata si fara solutii clare din actuala faza in care se gaseste economia din Romania.
Sindicatele preseaza pentru cresterea substantiala a salariului minim cu doua argumente: 1. privind pe o perioada indelungata, de pilda, la nivelul unui deceniu scurs din anii ‘97-‘98, sporirea salariilor in Romania este departe de castigurile de productivitate din aceasta perioada, deci loc de crestere exista; 2. daca o crestere semnificativa de salarii nu este realizata, inclusiv printr-o fortare a sporirii salariului minim, Romania, deja confruntata cu o insuficienta a fortei de munca, risca sa devina pur si simplu depopulata.
Patronatele – partenerul social al sindicatelor in discutia asupra salariului minim – sustin ca deja in ultimii doi ani cresterea salariilor a depasit-o pe cea a productivitatii muncii si, in mod inevitabil, a se merge in continuare pe aceeasi linie ar insemna sa se trimita unitatile economice intr-o acuta lipsa de competitivitate sau chiar spre faliment, devenind obligate la disponibilizari de forta de munca. si la ce ar servi sindicatelor o asemenea situatie?! In ce priveste plecarea fortei de munca romanesti in strainatate, patronatele par a responsabiliza inainte de toate Guvernul in problema si nu vad de ce s-ar ocupa ele de chestiune, in masura in care Executivul nu prea face nimic in aceasta privinta. si, oricum, nu da vreun semn ca ar utiliza salariul minim ca o parghie de contracarare. Dimpotriva, oferta guvernamentala in domeniu reprezinta o crestere practic nesemnificativa, in continuarea aceleiasi politici din 2007, cand salariul minim la stat a ramas mult in urma celui impus in sectorul privat, ca urmare a prevederilor din contractul colectiv de munca negociat intre sindicate si patronate la nivel national.
Guvernul nici nu se gandeste la vreo sporire substantiala a salariului minim caci, in conditiile dependentei de salariul minim a cuantumului unor alocatii sociale, o asemenea sporire ar pune presiune asupra cheltuielilor bugetare. si, prin implicatie, ar deteriora sever echilibrele macroeconomice, si asa in curs de instabilizare.
In esenta, in contextul creat, patronatele sunt mai degraba gata sa arunce pisica in ograda Guvernului si sa preia cuantumul propus de Guvern ca reper, realizandu-se pe aceasta cale si o revenire la un singur salariu minim pe economie (nu unul la stat si altul in sectorul privat), chiar daca prin cuantumul redus ar urma sa se considere salariul minim nu atat un pret al fortei de munca, cat mai ales un fel de ajutor societal ce asigura un minimum de supravietuire!
Cert este ca fiecare parte are dreptatea ei, si nu numai din punctul ei de vedere, ci si din puncte de vedere ale uneia sau alteia dintre fatetele problemei in ansamblu. si depopularea tarii din cauza salariilor de trei parale este o realitate, si imposibilitatea economica a unor cresteri spectaculoase de salarii este tot o realitate! Ecuatia este complicata grav de un fapt pe care partile nu-l prea discuta in clar.
Sindicatele vad in cresterea salariilor in Romania nu numai o modalitate de oprire a exodului de forta de munca spre strainatate, dar si unicul antidot la dramaticul experiment de capitalism salbatic care este desfasurat de capitalul international in Romania. Aici, din PIB, capitalul preia mult mai mult (procentual), iar munca mult mai putin (procentual) decat in tarile capitalismului matur, de pilda in tarile vest-europene. Marirea salariilor, inclusiv prin fortarea salariului minim, ar fi singura modalitate de schimbare a situatiei si de inaintare cat de cat spre configuratia impartirii intre munca si capital din tarile vest-europene. Problema este ca in Romania grosul insusirilor de catre capital din PIB sunt preluate de capitalul strain, indeosebi de companii multinationale, si nu din vreo rautate a lor, ci in urma simplului fapt ca acestea au ocupat pozitiile de control in intreaga axa majora a economiei si in ansamblul sectoarelor profitabile din economie (petrol, distributii de gaze si electricitate, ciment, otel, telecomunicatii, banci). Ca atare, si grosul profiturilor realizate paraseste tara, cresterea salariilor pentru forta de munca ce actioneaza in Romania fiind si singura cale de limitare a iesirilor sub forma de profituri catre strainatate.
Prin comparatie, capitalul autohton – cu exceptia acelor segmente care lucreaza clientelar cu comenzi asigurate politic din banul public – realizeaza profituri slabe. Segmente intregi din ramuri si sectoare de importanta, dar de profitabilitate de rangul doi, lucreaza chiar cu castiguri nete derizorii si, in particular, in legatura cuproblema discutata, au posibilitati cu totul si cu totul reduse de sporire a salariilor. Oricum, aceasta parte din capitalul autohton nici nu este responsabila de imparteala "neeuropeana" a PIB-ului romanesc si nici nu ar putea rezolva, indiferent ce efort ar face, problema "europenizarii" acestei imparteli. Problema de fapt nu are iesire pentru ca este vorba de soarta periferiei intr-un sistem centru-periferie care este specific economiei mondiale actuale si caruia nu i se sustrage, printr-o eventuala exceptie, nici Uniunea Europeana.
