Romanii reactioneaza, de regula, cinic la conduita infractionala a politicienilor lor. Recent insa, au ramas siderati de absurdul modificarilor aduse Codului Penal si Codului de Procedura Penala, in baza carora jurnalistii care difuzeaza probe cu demnitari corupti prinsi cu mata-n sac risca o pedeapsa cu inchisoarea de sapte ani. Nici chiar Vladimir Putin sau junta militara birmaneza nu au indraznit sa mearga atat de departe.
Adoptarea de catre Guvern a unui asemenea set de modificari demonstreaza ca premierul este strain de orice sentiment de rusine sau retinere – atat fata de romani, cat si fata de Europa. Il trateaza pe Basescu ca pe un mascarici, ale carui eforturi in vederea proteguirii binelui public n-ar demonstra altceva decat un amatorism penibil. Fireste – comparativ cu seful de stat, Tariceanu se dovedeste un profesionist desavarsit atunci cand se pune problema prezervarii libertatii aliatilor sai economici si politici, indiferent de gravitatea faptelor de care sunt suspectati.
Daca Basescu doreste sa-si redreseze imaginea indubitabil sifonata, va trebui sa ia atitudine si sa infiereze orice amenintare la adresa libertatii de expresie; raportandu-se insa la toti cetatenii tarii, nu doar la simpatizantii sai. Iar acestora din urma ar fi bine sfatuit sa le ofere unele garantii explicite privind partidul din randurile caruia provine, asigurandu-i ca in PD nu va mai fi loc nici pentru defectori oligarhi, nici pentru paraziti "de productie proprie" – smenarii urmand a raspunde toti in fata legii. Ar mai trebui sa-si admita deficientele personale, printre care se numara si cea de a nu fi realizat din timp potentialul pericolelor reunite intr-o oligarhie determinata a sta deasupra oricarei legi faurite de om. In plus, Basescu ar trebui sa releve ca lupta crancena data intre liderii tarii, dar mai ales consecintele ei vor influenta destinele Romaniei vreme indelungata – mult dupa ce actualii adversari nu vor mai fi. Nu in ultimul rand, ar putea analiza daca pe 25 noiembrie, cu ocazia europarlamentarelor, nu s-ar impune mai curand un plebiscit pe tema halucinantei prevederi care pedepseste expunerea unui act de coruptie cu ani grei de inchisoare.
Dar responsabilitatea UE este si mai mare. Uniunea a cerut sacrificii enorme din partea romanilor, considerand ca, odata aderata, tara va intra pe fagasul normal – cel al tragerii la raspundere a "pestilor mari", care s-au servit copios din avutia nationala. In fata persistentei nemoralitatii statului, UE a cedat insa complet. Deja in 2001, prima alianta cleptocrato-transpartinica realiza ca tentativele de sfidare a UE nu erau defel sanctionate drastic, ci, de regula, trecute cu vederea. In acea perioada, Bruxelles-ul a inceput sa inchida ochii: mai intai la legea serviciilor publice, in baza careia oficiali de prim rang s-au trezit fara un mandat garantat si, in consecinta, "pusi pe liber" pentru a face loc yesmenilor pesedisti. De atunci, Bruxelles-ul s-a tot ferit sa exercite presiuni asupra Bucurestiului sau sa avertizeze raspicat responsabilii damboviteni ca UE nu accepta parteneri care jecmanesc atat propriii cetateni, cat si contribuabilii europeni. Fondurile PHARE sustrase, in acea perioada, de pesedisti la Bacau au constituit primul pas pe calea abdicarii morale totale.
Romanii, generos de increzatori in verticalitatea clubului european, au trimis, de-a lungul anilor, mii de mesaje pe adresa Reprezentantei CE din Romania – semnaland nenumarate rapturi si solicitand sprijin in vederea combaterii dezolantei stari de fapt. Noianul de reclamatii a determinat reprezentanta sa explice, pe 11 noiembrie 2004, prin intermediul unui comunicat, ca "nu putem actiona dincolo de mandatul nostru" – care prevedea exclusiv monitorizarea preparativelor romanesti in vederea aderarii. Asadar, rolul domnilor Verheugen si Scheele echivala, de fapt, cu cel al "omului de la meteo" – ambii rezumandu-se la observarea roiului de lacuste napustit asupra unei comunitati neajutorate.
In prezent, reprezentanta a devenit o biata naluca. seful ei, un italian obscur, pare fie insensibil, fie ignorant cu privire la realitatile romanesti. Gurile rele sustin ca numirea sa la Bucuresti se datoreaza, de fapt, dorintei Bruxelles-ului de a rasplati un vechi functionar, norocit cu un post caldut si linistit inainte de o binemeritata (si excelent remunerata) pensie. Semnalul a fost receptat ca atare la Bucuresti – petrecerea continuand in toi.
Ambasadele insa – indeosebi cele ale unor state din nord-vestul Europei – vegheaza atent asupra sortii sumelor provenite din buzunarele contribuabililor lor. Pot prevesti de pe acum ca aceasta tentativa a responsabililor romani de a incuraja jaful la scara industriala si de a-i incarcera pe cei care indraznesc sa aduca la cunostinta opiniei publice asemenea faradelegi va declansa un seism, in urma caruia cel putin un mare stat european se va declara reticent in a semna noul tratat european.
Daca din indolenta cronica a Bruxelles-ului va rezulta o alta revolta populara de dimensiunile celei din 2005, cand francezii si olandezii respingeau masurile menite a spori puterea eurocratilor, acestia isi vor fi meritat soarta cu varf si indesat – ca urmare a abdicarii de la principiile europene fundamentale in fata unor politicieni cu rationament si conduita de gangsteri.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
