Parisul a fost dintotdeauna un spatiu fascinant, care a atras mii de artisti din toata lumea si a stimulat dezbateri de idei de o mare vitalitate. Inca de la sfarsitul evului mediu, capitala Frantei a inceput sa-si forjeze statutul de capitala a artelor si a culurii, loc de mari intalniri si de mari emulatii artistice. Pictori, sculptori, scriitori, muzicieni, coregrafi, regizori, precum si alti artisti reprezentand alte discipline s-au indreptat spre Paris ca spre un centru al lumii, unii doar in pelerinaj, altii instalandu-se definitiv in "Orasul luminilor". Cand vorbim despre Paris, avem intotdeauna imaginea acestor straini care au trebuit sa treaca prin Paris pentru a fi cu adevarat recunoscuti apoi pe plan international si pentru a deveni Van Gogh, Picasso, Chagall, Modigliani, Brancusi, Giacometti, Foujita… Beckett si Ionescu au scris la Paris adoptand limba franceza. Irlandezul James Joyce a reusit sa-si gaseasca la Paris editori pentru romanul sau "Ulise", la fel ca si americanul de origine rusa Vladimir Nabokov, care tot la Paris a reusit sa publice pentru prima data "Lolita". De altfel, lista scriitorilor americani ce au venit sa scrie si sa publice la Paris pentru ca in tara lor nu erau intelesi (sau pur si simplu cenzurati) este lunga, incepand cu Hemingway si Faulkner si terminind cu Henry Miller. La fel de lunga este si lista scriitorilor latino-americani ce au trecut prin Paris inainte de a fi lansati international, precum si a celor din Europa de Rasarit, cum ar fi cehul Milan Kundera sau albanezul Ismail Kadare.
Exista insa si o alta imagine a Parisului, mai putin vizibila, practic necunoscuta, aceea a efervescentei marxiste din anii de dupa al doilea razboi mondial, cand la Paris erau pregatite "cadrele" revolutiilor socialiste din tarile lumii a treia. In ultimul numar al revistei "L’Histoire" este relatat un astfel de episod sumbru, si anume cum a devenit Pol Pot marxist in urma unui sejur in Franta. Reamintesc ca Pol Pot a fost liderul khmerilor rosii in Cambodgia si cel care, dupa venirea kmerilor rosii la putere, a provocat un genocid soldat cu moartea a aproape doua milioane de oameni – altfel spus, seful suprem a ordonat, pentru binele poporului, uciderea unei treimi din populatia tarii sale.
Pol Pot a ajuns la Paris in 1949, la varsta de 21 de ani, pentru a studia "radioelectricitatea". La ora aceea, Cambodgia facea parte din imperiul colonial francez. Nu s-a stiut niciodata cata "radioelectricitate" a invatat Pol Pot in capitala Frantei (un detaliu totusi – el a plecat inapoi fara nici o diploma), dar este sigur ca a invatat de la Partidul Comunist Francez cum trebuie declansata si condusa o revolutie. Erau ani in care comunistii francezi, total infeudati lui Stalin, aveau ca misiune (printre altele) sa-i recruteze si sa-i formeze in spirit marxist pe studentii veniti din colonii, cu scopul expres de a-i impinge apoi pe calea luptei anticolonialiste, dar in sens "revolutionar", pentru introducerea modelului sovietic in aceste tari.
In timp ce in Cartierul latin, in Montparnasse si in Montmartre artistii se intalneau pentru a dinamita toate canoanele artei traditionale si a castiga noi spatii de libertate spirituala, cercurile de indoctrinare ale Partidului Comunist Francez pregateau cadre pentru transformarea fostelor colonii in bastioane ale comunismului. Sunt uluitoare aceste lumi paralele, dar ele tin cu siguranta de "misterele Parisului".
Cazul lui Pol Pot este unul tipic pentru epoca respectiva, ilustrand febrilitatea cu care lucra "scoala de partid" de la Paris cu o puternica finantare de la Moscova. La Sorbona, si in cercurile comuniste de la Paris, Pol Pot si-a intalnit de altfel si alti viitori colegi de revolutie, printre care Yeng Sary (omul care va deveni eminenta cenusie a regimului comunist din Cambodgia), precum si Khieu Samphan (cel care a fost ideologul trimiterii intregii populatii urbane la tara pentru munca campului). Pe bancile scolii de partid de la Paris ei au invatat cum trebuie luata puterea in numele poporului, cum trebuie procedat pentru indoctrinarea maselor si constituirea unui aparat de propaganda, dar mai ales cum trebuie organizate avangarda proletariatului si eliminarea fara mila a concurentilor politici in exterior si a tuturor celor care deviaza "de la linie" in interior.
Bun elev, Pol Pot, intors in Cambdogia in 1953, s-a raliat imediat Partidului Popular Revolutionar Khmer, care la ora aceea era o formatiune minora, pentru a duce la bun sfarsit programul revolutionar care ii fusese inoculat la Paris. Nu va putea fi niciodata evaluat rolul Partidului Comunist Francez in comiterea genocidului din Cambodgia, ceea ce nu inseamna ca unii istorici nu isi pun intrebari in acest sens.
Mii si mii de alti studenti din tarile lumii a treia au avut, in acea perioada, un traseu similar: adica au venit la Paris unde n-au vazut nimic din Orasul luminilor, unde au trecut pe langa efervescenta culturala si artistica a Parisului, unde n-au inteles nimic din democratie. Sositi cu idei confuze la Paris, aspirand insa, in mod absolut legitim, atat la independenta, cat si la binele tarii lor, ei s-au intors cu convingeri clare de tip marxist, gata sa aplice metoda "stiintifica" a construirii omului nou si a celei mai bune lumi posibile in tarile lor.
Sa vii cu "sete de cunoastere" la Paris si sa te intorci acasa la tine stalinist sau maoist – iata un mister al fiintei umane care merita sa fie analizat. Nu stiu de ce, fac parte dintre acei naivi care cred ca un contact cu un astfel de oras, romantic si armonios, ar trebui sa-i faca pe oameni sa devina mai buni. In orice caz, un loc care este o capodopera arhitecturala a lumii si un spatiu concentrat de cultura n-ar fi trebuit sa fie o scoala de asasini. Istoria ii contrazice insa nemilos pe naivi.
Matei Visniec este scriitor roman stabilit la Paris
