15.3 C
București
vineri, 8 noiembrie 2024
AcasăSportAtletismOmul si ispita nihilista

Omul si ispita nihilista

Exista autori care obisnuiesc sa-si eticheteze fiecare carte cu cate un citat. Filosoful francez Andre Glucksmann se inscrie deplin in aceasta practica. Pe prima pagina a volumului "Dostoievski in Manhattan" citarea lui Stendhal ("Filosofia mea este a zilei in care scriu") vine sa arunce o lumina noua asupra intregii sale creatii a carei istorie de la debut a ajuns, in 2007, la cel de-al 40-lea an. In ciuda fragmentarii pe care recunoasterea faptului de a cupla viziunea asupra lumii cu momentul istoric in care-si consuma biologia o sugereaza, filosofia lui Glucksmann citita in ordinea inversa a cronologiei sale are o coerenta discreta. Intr-adevar, filosofia apartine zilei in care scrie, insa raportarea se face la eternitatea omului in care Freud citea "pulsiunea pentru autodistrugere". Filosofia apartine zilei in care scrie pentru ca in 1967 debuteaza cu "Discursul razboiului" in care discuta strategia americana din Vietnam. Este in momentul in care de la primele randuri Jeannette Colombel in prefata pe care o semneaza pentru editia a doua (1974) anunta "un tanar filosof care dintr-o data vine sa-i deranjeze pe cei care tin discursul in care ne aflam". Ca multi altii din generatia sa, tanarul filosof cat si autorul prefetei, s-au numarat printre demonstrantii maoisti ai primaverii pariziene din 68 (acest lucru nu este trecut cu vederea de cei care-i critica luarile de pozitii politice, precum cea mai recenta de sustinere a candidaturii lui Nicolas Sarkozi la alegerile prezidentiale din Franta). Se lecuieste repede insa, iar in 1975 publica "Bucatareasa si mancatorul de oameni", o critica ferma a comunismului concentrationar. O data cu volumul "Maestrii ganditori", aparut doi ani mai tarziu, Glucksmann se inscrie in linia critica a fenomenului totalitar, inaugurata magistral de Hannah Arendt si Raymond Aron, alaturi de Leszek Kolakowsi.
Urmatoarea carte reprezentativa pentru gandirea sa ("Dostoievski in Manhattan") apare abia in 2002, ca raspuns la atacul de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene din New York. Citita de la ultima carte la prima, creatia este coerenta, deci rationala. Citita in sens invers, ratiunea cedeaza locul emotiei care cunoaste un crescendo de care cititorul nu are cum sa se izoleze. Daca in 1967 volumul de debut poarta in sine nuantele unei lucrari erudite despre filosofia razboiului in care vocea autorului arareori se face auzita, incepand din 2001 autorul vorbeste in mod neechivoc prin cartile pe care le semneaza ("Discursul urii", "Dostoievski in Manhattan"). Acesta este filosoful angajat, ajuns la 70 de ani, care continua traditia Emille Zola – Albert Camus in lumina careia a vorbi despre intelectualul angajat inseamna a face un pleonasm.

O data cu atacurile de la 11 septembrie 2001, conceptul de terorism a intrat in agenda publica a oficialitatilor de pretutindeni. S-au scris carti, s-au tinut conferinte insa problema de fond a ramas neschimbata: ce trebuie sa intelegem din terorism si care manifestare poate fi clasata drept act terorist? Ca si in alte situatii, dezbaterea filosofica a fost depasita in intensitate de dezbaterea asupra mijloacelor de contracarare si actiune. stim cum trebuie sa actionam, insa nu stim cand sa actionam si mai ales de ce sa actionam. 11 septembrie 2001 a fost evenimentul in care omenirea a cazut la un consens unanim: terorismul este prezent si trebuie combatut. Mai mult decat atat, intrarea in secolul XXI s-a facut prin constatarea recurentei unor miscari care intaresc ideea ca nu avem de-a face cu un moment izolat, ci cu un fenomen care capata proportii de masa pe fondul multiplelor tulburari de care influentele secolului XX, asa cum va fi aratat, nu sunt nici pe departe straine. Abordarea militara a fenomenului a devenit o preocupare majora, inainte ca perspectiva interdisciplinara (in special, filosofica si psiho-sociologica) sa sugereze o viziune comuna asupra definitiei terorismului. Desi ambele state s-au aliat in razboiul contra terorismului, SUA si Rusia impartasesc doua viziuni nu tocmai usor de conciliat. Profund critic al politicii lui Vladimir Putin asupra Ceceniei, André Glucksmann distinge intre definitia democrata a termenului de terorist care este "inamicul public al publicului" si cea autocrata care vede in terorist "inamicul public al statului". La fel ca si pentru oficialitatile americane, Glucksmann intelege prin terorist "omul armat care agreseaza deliberat fiintele dezarmate". In acest sens, acte de terorism nu au fost numai atacurile de la WTC, ci, in egala masura, si distrugerea orasului cencen Grozny in 2001, gazarea civililor din Halabja de catre Saddam Hussein in 1988 sau, mai demult, Varsovia "pedepsita" de Hitler in 1944. Folosirea acestei definitii da masura, asadar, vechimii terorismului care se leaga in mod indestructibil de evolutia tehnologica care a facut ca izbucnirea celui dintai razboi mondial sa deschida cutia Pandorrei (Ouest contre ouest, p. 84). Aceasta este, de altfel, resursa inepuizabila pe care filosoful francez o vede la originea terorismului.
Terorismul este in mod clar pentru autorul citat o degenerare a razboiului despre care Clausewitz spunea nu doar ca este "continuarea politicii cu alte mijloace", ci si "un act de violenta dusa la paroxism". Razboi a existat dintotdeauna, insa distingerea unei forme specifice de razboi pe care Glucksmann o numeste terorism se face progresiv in decursul secolului XX. Singurul criteriu care separa cele doua formule conflictive este numarul de civili (deci de neinarmati) care devin victime colaterale ale razboiului clasic, purtat intre granitele unor reguli ale conflictului, printre care evitarea civililor. Pentru Glucksman, secolul XX a fost dominat de doua tipuri de paroxism: paroxismul cantitativ al primului razboi mondial in care 80% din morti au fost militari si paroxismul calitativ in care procentele de civili si de militari cazuti in razboi au fost egale (50%). Secolul XXI a debutat prin evenimente asupra carora Glucksmann se apleaca pentru a le intelege: 11 septembrie 2001 ("Dostoievski in Manhattan", 2002), razboiul din Irak si cortegiul de violente de dupa incheierea conflictului formal ("Vest contra vest", 2003), asedierea scolii din Beslan ("Discursul urii", 2004). Toate acestea au avut in comun numarul de civili morti in atacurile armate care confirma ipoteza sfarsitului razboiului clasic si intrarea intr-o noua etapa, cea a razboiului impotriva civililor, altfel spus a terorismului.

Una din ideile interesante care se desprind din lectura filosofiei lui Glucksmann este acceea ca terorismul in sine este un concept care prin prisma celor doua tipuri de viziuni (democrata si autocrata) creeaza un nou raport intre secolul XX si secolul XXI. Daca viziunea democrata asupra terorismului (atacul celor inarmati asupra neinarmatilor) reprezinta constatarea unei evolutii specifice secolului XXI pe fondul deprinderii iscusintei tehnologice la nivel general, viziunea autocrata nu are resursele atat in tehnologie, cat in ideologie. Altfel spus, terorismul inteles in mod autocrat este elementul care face puntea cu secolul XX de unde isi si extrage seva hranitoare. Intamplator sau nu, acesta este temeiul pe care Rusia isi legitimeaza actiunile militare de reprimare a separatistilor ceceni. Calificat de Eric Hobsbawn drept "secol al extremelor", perioada confruntarii ideologice dintre URSS si SUA a lansat doua tipuri de autoritati statale: autoritatea traditionala, demcratica, in sens weberian, prin care statul detine monopolul violentei legitime si autoritatea totalitara prin care statul detine monopolul terorii (Ouest contre ouest, p. 81). O data sfarsit acest tip de autoritate, ceea ce ieri insemna guvernarea prin teroare, astazi inseamna guvernarea in teroare (idem, p. 82). In alti termeni formulata ideea, Uniunea Sovietica nu este atat unica sursa a terorismului actual asa cum considera Bukovksi, cat sursa terorismului in intelesul sau autocrat, conform diferentei pe care Glucksmann o face intre cele doua intelesuri ale terorismului. Lenin spunea ca propriu teroristului este de a teroriza, iar tortionarii isi justificau tortura prin utilitatea sa in crearea "omului nou" (Dostoievski à Manhattan, p. 122). Lucru usor de observat, ambele atitudini sunt recuperate de comportamentul teroristului actual.

Pentru Bukovski, la fel ca si pentru Glucksmann, comunismul institutional a cazut, insa ceea ce ramane sunt reziduurile sale. Inainte de a se dizolva in prezent, inainte de a fi capatat o formula institutionala prin fortele de securitate ale statelor totalitare, terorismul are propriul sau inceput in chiar conduita omului. Starea psihologica a unor indivizi de revolta in raport cu puterea statala a devenit, in scurt timp, o filosofie existentiala detectata de ganditorii timpului: Dostoievski, Nietzsche. Cu toate ca prima folosire a termenului de nihilism apare la Turgheniev in "Parinti si fii" (1862), intelesul cel mai profund al nihilismului ca stare de spirit apare magistral ilustrat de Dostoievski in primul rand in romanul "Demonii". Publicat in 1872, constructia epica a romanului pleaca de la un fapt real: asasinarea cu trei ani inainte a lui Ivan Ivanovici Ivanov, unul din membrii cercului socialist revolutionar condus de Serghei Neceaev si Mihail Bakunin care viza distrugerea violenta a ordinii sociale existente prin atacul direct asupra familiei, proprietatii si a ideii de Dumnezeu. Glucksmann in 2002 nu intamplator isi intituleaza eseul "Dostoievski in Manhattan". Dostoievski era prezent in Manhattan prin teroristul nihilist a carui imagine o descrie in "Demonii", pe seama personajului Pyotr Verhovenski care il dubleaza practic pe Neceaev, autorul "Catehismului revolutionarului". Dostoievski este invocat nu doar pentru ca ilustreaza o tipologie, ci pentru ca este vocea critica a nihilismului si a socialismului revolutionar care o data cu afirmarea conceptului "luptei de clasa" ca motor al istoriei vor merge mana in mana. O voce critica care contrapune acestui mers in gol al istoriei, mers a carei unica finalitate este distrugerea.

Pentru Glucksmann nihilismul este tentatia zilelor noastre ale carei origini se regasesc in relativizarea absolutului si in reasezarea societatii in afara unor valori venite din anterior. Ruperea cu Vechiul Regim a obsedat Franta revolutionara din 1789 care a continuat in Teroare, a preocupat Rusia la inceputul secolului XIX prin generatia ganditorilor si practicienilor revolutionari Marx – Bakunin – Neceaev, sfarsind o data cu Lenin in propria teleologie. Se vorbeste foarte des despre celebrul citat atribuit lui Nietzsche "Dumnezeu a murit!" fara a-i adauga si continuarea "Iar noi l-am omorat". Vestea ca "Dumnezeu a murit!" este dupa unii inceputul postmodernitatii, adica a timpului nostru in care nihilismul semnifica moartea omului clasic si a aptitudinii sale de a evita prapastia (La force du vertige, p. 177). In acelasi timp, semnifica stingerea valorilor clasice pentru ca nihilistul respinge traditia si religia in numele modernitatii si recuza modernitatea pentru lipsa de sens (Dostoievski à Manhattan, p. 90). Nihilistul crede ca totul e permis; altfel spus, crede in a nu crede (Le disours de la haine, p. 11). Daca Dumnezeu a murit sau nu este de discutat, insa e clar ca noi am incercat sa-L omoram. Prin totalitarismul caruia fie ca nu ne-am opus, fie ca am avut o atitudine pasiva. Nihilisti au fost cei care "au crezut ca totul e permis, ca intre adevar si minciuna" nu exista granita, contribuind ca atare la edificarea sa, nihilisti au fost si cei care au inchis ochii permitand celor care credeau ca totul e permis (idem, p. 36). Acestor nihilisti care s-au definit in raport cu atitudinea fata de regimurile de opresiune, li se adauga astazi cea de-a treia categorie identificata de Glucksmann, nihilistul ultim care este bomba umana. Am incercat deci atunci sa-l omoram pe Dumnezeu si incercam si astazi prin ralierea la valori pe cat de abstracte, pe atat golite de continut. Pentru Glucksmann, este nihilista vointa de a exista fara reguli si de a exista fara limite (idem, p. 35). Libertatea pentru care Europa a luptat in decursul veacurilor, cea mai apriga batalie ducandu-se in secolul trecut, este astazi un bun castigat, oficializat in discursul tuturor statelor europene care are insa o intelegere foarte diversa. Exista o parte a Europei care incearca afirmarea libertatii si a valorilor care decurg din religia crestina cu radacinile sale iudaice. Oficializarea sa la nivelul UE a fost intrerupta de respingerea tratatului constitutional care ar fi inclus in preambul mentiunea acestor radacini si ar fi izolat acea parte a Europei care doreste o libertate exprimata prin homosexualitate, avort sau chiar legalizarea consumului de droguri usoare. O libertate care-si defineste frontiera doar in functie de cateva din cele 10 porunci, nu se aproprie foarte mult de existenta fara limite? Nu este oare aceasta tentatia nihilista a Europei de care vorbea Glucksmann intr-o perioada in care discursul nu se organiza in acesti termeni? (Volumul in discutie, La force du vertige, a fost publicat in 1983).
Nihilismul, inteles deci ca manifestare in absenta unor valori impartasite in mod comun, este responsabil pentru tendinta de segregare a corpului social si de reducere a omului de la fiinta sociala la starea de individ. Aceasta este varianta latenta a nihilismului, la fel de importanta ca si cea activa manifestata sub forma terorismului. Pentru un filosof politic, ambele sunt relevante deoarece reorienteaza reflectia spre starea pre-sociala in care individul era propria sursa de valori si in care comportamentul social era guvernat doar de legea prorpiei existente. Daca adaugam aceasta afirmatie la convingerea exprimata de Glucksmann ca atacurile de la 11 septembrie au marcat intrarea intr-un nou secol a carui principala problema filosofica va fi aceea ca "a supravietui, inseamna a supravietui urii", rezulta in mod clar ca tipul de contract social trebuie regandit. Este vorba de acel contract social care a permis iesirea omului din definitia strict biologica si adaugarea unei componente sociale care inseamna nu doar respectarea contractului, ci si supunerea fata de valori morale care pot ele insele evita pedeapsa rezultata din incalcarea contractului. Incheierea perioadei razboiului rece care a semnificat disparitia ultimelor doua blocuri ideologico-militare, a condus la un "terorism mondializat care elimina frontierele geostrategice si tabuurile traditionale" (Ouest contre ouest, p. 37). Acest lucru, impreuna cu procesul de stergere a singurei forme politice de agregare a indivizilor (statul-natiune) pe care, dupa cum subliniaza Pierre Manent, Europa o experimenteaza activ, intareste o data-n plus necesitatea regandirii contractului social, singurul in masura sa evite amenintarea terorista. Doar actiunile militare, oricat de rafinate si de stiintific structurare, nu pot evita terorismul despre care s-a vorbit fie ca "razboi total", fie ca "razboi continuu".

Regandirea contractului social este supapa de refulare a presiunilor pe care alienarea individului prin desprinderea de forma politica in care isi intelege propria personalitate (Pierre Manent) sau ispita nihilista de a crede in a nu crede (Andre Glucksmann) le acumuleaza intr-un proces continuu, deloc lipsit de tendinta revenirii la comportamentul pre-social al starii de natura descrisa de Hobbes prin sintagmele "homo homini lupus", "omium bellum contra omnes". Demantelarea terorismului printr-un demers inedit de arheologie intelectuala in literatura este ceea ce face efectiv Andre Glucksmann. Ultimul capitol al eseului "Dostoievski in Mahattan" este un elogiu adus literaturii. Perceptia monstruosului exprimat in nihilism este natura literaturii ruse a celei de-a doua jumatati a secolului XIX. Puskin profetizeaza, Dostoievski anticipeaza, iar Cehov prevede (Dostoievski à Manhattan, p. 246). Lectura terorismului printr-o lentila literara nu se opreste doar la o stare contemplativa. La fel cum Tolstoi si Cehov cereau tarului sa intervina in 1891 pe fondul foametei, la fel cum Emile Zola lansa celebrul "J’accuse !" luand apararea cauzei Dreyfus sau cum Albert Camus protesta impotriva comunismului, intelectualul trebuie sa explice resorturile profunde ale terorismului, dincolo de planuri si strategii militare. Un terorism care incepe in nihilism si caruia i se opune puterea de crede in a crede.

Bibliografie
1. André Glucksmann – ‘Dostoïevski à Manhattan’, Robert Laffont, Paris, 2002 ;
2. André Glucksmann – ‘Ouest contre ouest’, Plon, Paris, 2003;
3. André Glucksmann – ‘La force du vertige’, Grasset, Paris, 1983;
4. André Glucksmann – ‘Le discours de la guerre’, L’Herne, 1974.

Cele mai citite

Fed reduce dobânda-cheie și transmite un mesaj de stabilitate în fața noii administrații Trump

Rezerva Federală a SUA, cea mai puternică instituție bancară din lume, a redus joi dobânda de referință cu 0,25%, o decizie ce reflectă optimismul...

Bătaie mare pentru Andrei Rațiu! După Barcelona, și Bayer Leverkusen îl urmărește pe fundașul român

Andrei Rațiu, fundașul român de 26 de ani de la Rayo Vallecano, atrage tot mai multă atenție în Europa, iar prestațiile sale din La...

Fed reduce dobânda-cheie și transmite un mesaj de stabilitate în fața noii administrații Trump

Rezerva Federală a SUA, cea mai puternică instituție bancară din lume, a redus joi dobânda de referință cu 0,25%, o decizie ce reflectă optimismul...
Ultima oră
Pe aceeași temă